Avortul – ucidere din culpă

Fragment din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

a) Avortul, ultima etapa a nimicirii iubirii conjugale. A vorbi despre avort inseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe care il poate savarsi cineva in lume. La inceputul crestinismului, trei pacate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea si desfranarea.

Avortul se pare a fi sinteza acestor trei pacate laolalta si inca ceva mai mult. E ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. In intelepciunea Sa negraita, Dumnezeu a hotarat ca un prunc, inainte de a vedea lumina zilei, sa petreaca vreme de noua luni in sanul maicii sale. Acest san ii este adapost si hrana, pavaza si mijloc de aparare in fata oricarei primejdii. Trupul mamei, sanul matem, este, fara indoiala, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinta umana.

E si templul iubirii celor doi soti. Caci asemenea unei providente divine,acest san ofera, asa cum se exprima profetul Isaia, “un loc de scapare in incercari, un liman in vremea furtunii si o umbra in plina dogoare ” (XXV,4).

Dar mama, careia i s-a incredintat ocrotirea copilului, isi tradeaza aceasta indatorire, care ii revine prin casatorie, omorandu-si propiul ei odor. Uciderea se savarseste tocmai in acest loc, in care este prezenta, intr-un chip deosebit, mana lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene spun ca, prin lepadarca voita a copilului, pacatul patrunde in vistieriile vietii. Chiar si din punct de vedere rational, ridicand o problema ca aceasta “suntem sau nu suntem inca in prezenta unei fiinte umane?”, inseamna sa prejudiciem intrebarea. Faptul in sine priveste adevarul ca Dumnezeu Insusi intentioneaza sa creeze o faptura omeneasca si ca aceasta faptura, aparuta in sanul mamei, este prin avort in mod deliberat, privata de viata, iar acest lucru nici nu este altceva decat un asasinat.

Orice crima este un ultragiu adus persoanei si trupului omenesc, nici una insa nu se aseamana cu pruncuciderea, care secatuieste tezaurul vietii, distrugand familia si ruinand neamul.

b) Atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de avort. Ortodoxia este crestinismul unei religii luptatoare. Ea nu se multumeste cu descoperirea raului, cu fomularea unei judecati de valoare, care spune raului pe nume, respectiv nu e impacata cu declararea avortului drept crima, si inca una din cele mai abominabile.

Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva, in cazul de fata, ca nu are numai menirea de a trezi constiinta credinciosilor din comunitatea bisericeasca, aratandu-le tuturor in ce consta pacatul avortului si care este gravitatea lui, ci are si indatorirea de lupta, cu metodele si fortele ei proprii, pentru respectarea celui dintai si poate cel mai sfant drept ce revine fiecarui om din lume si anume acela de a se naste.

Biserica condamna avortul in numele lui Dumnezeu Atottiitorul care a randuit aparitia vietii omenesti in clipa creatiei : “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau” (Facerea l, 27); in numele Domnului Savaot, care a ingradit accasta viata, pe Muntele Sinai, cu porunca: “Sa nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar mai ales in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos care, venind in lume, si-a varsat propriul Sau sange si a inviat din morti, pentru ca omul “viata sa aiba si mai multa sa aiba ” (Ioan X, 10).

Venind in apararea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica crestina inca de la aparitia ei, a avut de spus un cuvant definitiv si categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintai in istoria omenirii, intr-un mod absolut, inainte de “Declaratia drepturilor nenascutului de la Geneva”, din 1922, inainte de “Declaratia privind drepturile copilului”, din 1959, ca si de “Conventia privind drepturile copilului” din 1988, protectia suprema de care trebuie sa se bucure copilul, mai inainte de orice. La aceasta ora, in care bilantul unui sfarsit de secol ne avertizeaza ca, in societatea noastra de tip european, post-crestina si deplin secularizata, sub auspiciile industriei avortului, crima colectiva s-a generalizat. In oricare tara, bunaoara, cu aproximativ doua zeci de milioane de locuitori, sunt omorati prin avort peste un milion de copii. In fata acestei situatii, crestinii zilelor noastre, nu pot sa ramana in expectativa. E momentul sa se intrebe daca mai exista un drept al copilului. Dupa cum este momentul sa stie ce au de facut, inanite de a cadea sub osanda generatiilor viitoare. Dar mai inainte inca sub osanda lui Dumnezeu.

c) Avortul in perspectiva responsabilitatii si a culpei. Cuvantul ‘”avort” deriva din latinescul aborior , temen opus lui orior (a naste) si inseamna “a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdata, este aceea ca prin acest termen se exprima ideea mortii premature. Dar moartea la care se refera poate sa fie un fapt, dupa cum poate sa fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci cand avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat si nici prevazut. De aceea, el nu poate fi decat o intamplare profund regretabila. Cata vreme nu priveste vointa libera a cuiva in savarsirea ei, se intelege ca nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotriva, atunci cand avortul este premeditat si voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie ca este savarsit de mama cu scopul de a scapa de copil, fie ca este comis pentru a-si salva sanatatea, avortul este un act voluntar si ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atarna de femeia in cauza, dar revine, dupa gradul de participare la infaptuirea lui, si sotului, dupa cum revine tuturor celor care, intr -un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la savarsirea acestui act.

Mijloacele prin care se realizeaza acest act reprobabil sunt mai multe si de diferite feluri: provocari mecanice, administrari de substante avortive, interventii chirurgicale, etc., scopul tuturor insa, ramanc acelasi. Oricum s-ar face, avortul este, in cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveste nemijlocit porunca: “Sa nu ucizi”.

Sfanta noastra Biserica nu vede in el simplul fapt al mortii, ci suprimarea violenta a unei vieti omenesti. Numind aceasta fapta “omor” sau “ucidere”, considera ca este incarcata cu intreaga raspundere a unei actiuni condamnabile pe pamant si in cer. Canonul al doilea al Sfantului Vasile cel Mare, de exemplu, numeste pe femeia ce a savarsit avortul “ucigasa“, precizandu-i, astfel, raspunderea si vina, dupa cum are in vedere si o vina corespunzatoare complicilor ei.

Notiunea de ucidere, ce se cuvine sa o avem in vedere atunci cand ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despartita de aceea de vina sau culpa. Vina, insa, la randul ei, este de mai multe feluri. In legatura cu avortul putem aminti de doua feluri de culpa: culpa religios-morala si culpa criminala. Prima priveste eul personal si spiritualitatca sufletului din primul moment al conceperii copilului in sanul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naste. Aflandu-se amandoua in atentia Bisericii, le vom analiza pe rand.

d) Motivele religios -morale ale condamnarii avortului de catre Biserica Ortodoxa. Calendarul Bisericii Rasaritene cunoaste patru sarbatori care praznuiesc nu doar nasterea, ci chiar zamislirea unia dintre sfinti.

Bunavestirea este insasi sarbatoarea conceperii Mantuitorului in pantecele Maicii Domnului. Pentru a intra in istorie, Fiul lui Dumnezeu Insusi se supune unei legi a firii, intrupandu-se in sanul feciorelnic al Mariei, cu noua luni inainte de nasterea Sa. Asadar, orice prunc, chiar si numai de o zi, odata conceput in trupul mamei, are in el un suflet sau, dupa cuvantul Scripturii, “duh de viata”. Caci ceea ce s-a petrecut in paradisul dintai, mai precis, in ziua a sasea a creatiei, cand Dumnezeu a facut pe om, se petrece si in trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla in adierea serii in gradina raiului, poate fi pentru noi o imagine care sa ne arate, intr-un mod tainic, felul in care ia fiinta sufletul copilului in sanul matern.

Adresandu-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprima astfel :”Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat eu duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o” ( II Macabei VII,22).

Existenta, in sanul mamei, a unei “suflari de viata”, din ceasul conceperii, datorita unci interventii divine creatoare, este pentru gandirea ortodoxa un adevar absolut. De aceea si orice atentat asupra fatului odata conceput este un atentat asupra unui om intreg, format din suflet si trup.

Sfantul Grigorie de Nissa, facand o comparatie cu bobul de grau care cuprinde in sine toata specia plantei respective, spune ca “nu e drept a zice nici ca sufletul e inaintea trupului si nici ca trupul e fara suflet, ci amandoua au unic inceput intemeiat dupa ratiunea Lui mai inalta, in voia prima a lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa, pornind de la adevarul intruparii, intelege ca nasterea unui prunc este o taina a colaborarii lui Dumnezeu cu parintii in acelasi timp, insa, stie ca numeroase date ale observatiei noastre curente, corcete si oneste, pot fi elemente de seama, care sa aduca un spor de intelegere la cunoasterea acestei taine, intrucat se inscriu in ordinea descoperirii sau a revelatiei naturale. E vorba despre acele date care, inainte de a constrange constiinta, intr-un anumit fel, constrange ratiunea de a le constata si accepta.

e) Temeiurile metafizice ale spiritualitatii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal in viata pruncului nenascut. O privire atenta asupra realitatii, ne obliga sa vedem ca intre suflet si trup exista, in acelasi timp, o diferenta profunda, ca si o foarte stransa intimitate. Simplificand, intr-un fel oarecare lucrurile, vom considera ca sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarca pe care o facem numai in ordinea metafizica a existentei). Spiritul este necorporal si imaterial, el nu poate fi taiat in parti si nu poate fi alcatuit din parti, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, initiator si revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat in fiinta umana. Pana la zamislire nu se poate vorbi despre o legatura sau despre o intrepatrundere “locala” dintre spirit si materie. Sufletul, creat el insusi de Dumnezeu, nu se intalneste cu trupul, unindu-se ca doua corpuri, deoarece in orice punct al trupului este prezenta intreaga viata a sufletului.

Legatura dintre suflet si trup, care este mai mult decat o unitate, fiind insasi viata copilului, nu poate fi inteleasa decat tinand seama de realitatea pe care o prezinta fatul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificata: fizico-chimica si organic-biologica, pe de o parte, si de una spiritual-psihica, pe de alta parte. In ce priveste stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodata il si cuprinde in sine, alcatuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar daca admitem ca el este ceva nou fata de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelasi lucru se intampla in cazul unirii sufletului cu trupul.

Sufletul (creat de Dumnezeu din “plamada” parintilor) se suprapune si el organismului, dar el nu integreaza in sine organismul, ca si cum celulele vii, impreuna cu atomii lor, s-ar cuprinde in suflet in privinta aceasta, spiritul, care este intr-un fel sufletul copilului, desi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integreaza trupului si nici nu integreaza in sine corporalitatea materiala. Ca atare, el poseda o existenta proprie, o natura ireductibila. Dar acest lucru este departe de a insemna o simpla coexistenta dintre suflet si trup. Sufletul, inteles iarasi in felul sau, este spirit initiator si revendicator. Din prima clipa a creatiei sale de catre Dumnezeu, el fomeaza cu trupul un univers nou.

In calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el isi revendica acest univers ca pe un domeniu al sau, un intreg aparte, distinct si deosebit, de mama, inainte de a dobandi autonomia prin nastere, dupa cele noua luni de salasluire in sanul matern. Multe elemente ale manifestarii embrionului ca un organism nou, precum contractiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc ca el este o existenta independenta a unui principiu unificator si organizator, urmarind niste scopuri care sunt ale lui proprii.

f) Combaterea avortului provocat de catre Sfintele canoane. Asupra avortului voluntar cade, in morala ortodoxa, cea mai grea osanda a impiedicarii nasterii de prunci. Dupa cum am vazut, in aliniatele anterioare, viata copilului incepe din clipa din care e conceput.

In momentul tainic al zamislirii, Dumnezeu ii creeaza sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crima, genocid si deicid. Este o ucidere, si inca o ucidere cu premeditare. Este o crima, cu atat mai vinovata cu cat ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a se bucura de ea si de a se invrednici de Sfantul Botez. Este un genocid, pentru ca o data cu o viata nimicita se distrug si vietile urmasilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adica a unui neam.

Este deicid, pentru ca odata cu sangele copilului se varsa “sangele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistica dintre sangele copilului si “sangele” lui Hristos, pe care o aflam la Matei XXV, 32-46: “intrucat nu a-ti facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” v.45).

Sfintii Parinti, chiar de ar fi sa-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna in unanimitate avortul provocat, declarandu-l drept ucidere, crima, deicid.

In canonul 2 al Sfantului Vasile se precizeaza: “Cea care leapada fatul cu voie este supusa judecatii pentru ucidere“. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Marelui Vasile, considera doar un pogoramant oprirea femeii vinovate de savarsirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viata, potrivit hotararii canonice de la Elvira. Aceleasi canoane si pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 Apostolic, 5 al Sfantului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfantului Vasile, caterisesc pe preotii care sunt vinovati de complicitate cu cei ce savarsesc crima de avort, fie dezlegand invalid pe cei ce nu au constiinta pacatului la masura gravitatii lui, in scaunul Marturisirii, fie ca sunt vinovati ei insisi de aceasta crima comisa in propriile lor familii.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *