Gravidă dupa chiuretaj

PROTV: O romanca a facut CHIURETAJ, dar e in continuare GRAVIDA

Problema este ca sarcina are patru luni si imediat dupa interventie, mama a luat antibiotice. Disperata ca pruncul ar putea sa vina pe lume cu malformatii, ea are de gand sa faca o plangere la Colegiul Medicilor si sa o dea in judecata pe doctorita care nu si-a facut datoria.

Complicatii, complicatii. Nu pastra mai bine copilul de la inceput?

Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. (Isaia 55, 8)

Avortul – rana de moarte a iubirii

PR ILIE MOLDOVAN

(extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)

Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios -morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

Temeiurile metafizice ale spiritualităţii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal în viaţa pruncului nenăscut

O privire atentă asupra realităţii, ne obligă să vedem că între suflet şi trup există, în acelaşi timp, o diferenţă profundă, ca şi o foarte strânsă intimitate. Simplificând, într-un fel oarecare lucrurile, vom considera că sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarea pe care o facem numai în ordinea metafizică a existenţei). Spiritul este necorporal şi imaterial, el nu poate fi tăiat în părţi şi nu poate fi alcătuit din părţi, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, iniţiator şi revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană. Până la zămislire nu se poate vorbi despre o legătura sau despre o întrepătrundere „locală” dintre spirit şi materie. Sufletul, creat el însuşi de Dumnezeu, nu se întâlneşte cu trupul, unindu-se ca două corpuri, deoarece în orice punct al trupului este prezentă întreaga viaţă a sufletului. Legătura dintre suflet şi trup, care este mai mult decât o unitate, fiind însăşi viaţa copilului, nu poate fi înţeleasă decât ţinând seama de realitatea pe care o prezintă fătul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificată: fizico-chimică şi organic-biologică, pe de o parte, şi de una spiritual-psihică, pe de altă parte. În ce priveşte stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodată îl şi cuprinde în sine, alcătuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar dacă admitem că el este ceva nou faţă de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul unirii sufletului cu trupul. Sufletul (creat de Dumnezeu din „plămada” părinţilor) se suprapune şi el organismului, dar el nu integrează în sine organismul, ca şi cum celulele vii, împreună cu atomii lor, s-ar cuprinde în suflet. În privinţa aceasta, spiritul, care este într-un fel sufletul copilului, deşi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integrează trupului şi nici nu integrează în sine corporalitatea materială. Ca atare, el posedă o existenţă proprie, o natură ireductibilă. Dar acest lucru este departe de a însemna o simplă coexistenţă dintre suflet şi trup. Sufletul, înţeles iarăşi în felul său, este spirit iniţiator şi revendicator. Din prima clipă a creaţiei sale, de către Dumnezeu, el formează cu trupul un univers nou. În calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el îşi revendică acest univers ca pe un domeniu al său, un întreg aparte, distinct şi deosebit, de mamă, înainte de a dobândi autonomia prin naştere, după cele nouă luni de sălăşluire în sânul matern. Multe elemente ale manifestării embrionului ca un organism nou, precum contracţiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc că el este o existenţă independentă a unui principiu unificator şi organizator, urmărind nişte scopuri care sunt ale lui proprii.

Avortul, rană de moarte a sufletului etnic

Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.

Combaterea avortului provocat de către sfintele canoane

Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă a împiedicării naşterii de prunci. După cum am văzut, în aliniatele anterioare, viaţa copilului începe din clipa din care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşţi înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită se distrug şi vieţile urmaşilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copilului se varsă “sângele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistică dintre sângele copilului şi „sângele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei XXV, 32-46: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” v.45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 şi 50 ale Marelui Vasile, consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârşirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărârii canonice de la Elvira. Aceleaşi canoane şi pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 apostolic, 5 a Sfântului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfântului Vasile, caterisesc pe preoţii care sunt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvârşesc crima de avort, fie dezlegând invalid pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sunt vinovaţi ei înşişi de această crimă comisă în propriile lor familii.

Combaterea canonică a practicilor “anticoncepţionale”, cu efecte contragestive

De încălcarea planului divin al naşterii de prunci ţine un întreg cortegiu de nelegiuiri, o serie de acţiuni şi fapte pe care le-am putea împărţi, revenind succint asupra lor, în trei mari categorii de păcate: onanismul conjugal (frauda conjugală), tehnica aşa-zisă „contraceptivă” (practicile folosirii produselor farmaceutice ca şi al altor tertipuri de ordin mecanic şi chirurgical) şi avortul provocat (pruncuciderea). În ce priveşte onanismul conjugal, răspândit ca un sistem generalizat în numeroase medii sociale, este păcatul ce se datorează mentalităţii actuale anticoncepţionale şi proavorţioniste. După precizările pe care le-am făcut mai sus, soţii de căsătorie au ajuns să considere plăcerea fizică, vinovată ca atare drept scop al legăturilor conjugale. Acest scop ar fi, chipurile, în măsură să legitimeze orice manevră în stare să împiedice transmiterea vieţii. Pe Onan, însă, care a săvârşit acest păcat, ne spune Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea (cf. Gen. XXXVIII, 10). În Legea Nouă, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nu vă amăgiţi…malahienii nu vor moşteni Impărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. IX, 10). Introducerea mijloacelor artificiale de restricţie în calea fecundităţii, cum sunt acelea a utilizării produselor farmaceutice, ca şi a tehnicilor mecanice şi chirurgicale, constituie şi acestea o practică interzise de canoane. Luarea unor substanţe chimice sau produse biologice, în speţă hormonale, în mod preventiv, ar putea fi considerată după maniera de utilizare, ca şi după intenţie, nu doar un păcat asemănător fraudei sau onaniei conjugale, ci de-a dreptul păcat de pruncucidere. Substanţele şi tehnicile mecanice contraceptive sunt în realitate, după efectele lor, mai mult contragestive, decât contraceptive, după cum vom vedea, analizând un fenomen proavortiv al vieţii contemporane. În orice caz, o anumită nesiguranţă în distrugerea celulelor germinative, care ar putea fi mai mult, adică nimicirea unui embrion format, făcea ca acest păcat să fie trecut, încă dintr-o perioadă mult anterioară vremii noastre, în rândul păcatelor de ucidere. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, se pronunţă astfel: „Cei care dau medicamente preventive sunt ucigaşi şi ei şi cele care primesc otrăvuri ucigătoare de feţi (embrioni)”. În zilele noastre, însă, acţiunea contragestivă hormonală (pilula) creează un fenomen pe care nu l-a mai cunoscut istoria, iar acesta se cuvine să fie analizat şi înregistrat în toată gravitatea lui. E vorba despre viaţa intrauterină a copilului, descoperită în zilele noastre, prin mijloace tehnico-ştiinţifice superioare, dar în acelaşi timp expusă celor mai mari primejdii, tot datorită descoperirilor în cauză.

Poemul şi drama vieţii intrauterine a pruncului, viaţă între concepere şi împlantare

Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi împlantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, începe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se încheie până la moartea persoanei respective, mulţi ani mai târziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, încât ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei doi părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv în imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sunt mai emoţionante şi mai importante în implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului (omuşorului) în două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un un singur ovul fertilizat va rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi până în momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, chiar de la început, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sunt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene”. Codul genetic despre care e vorba, este, prin originea şi structura lui, individual şi, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa lui faţă de mama în sânul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul îşi afirmă dreptul la viaţă, conferit lui de către Creator.

Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule, pentru a forma o sferă numită „morulă”, înfăşurată, la rândul ei, într-un înveliş transparent, numit „zona pellucidă”.E important de subliniat faptul că celulele morulei sunt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere la alte celule individuale separate. Când numărul celulelor creşte, atunci morula se deplasează de pe locul în care a fost fertilizat ovulul şi după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Până la împlantare, în acest sân, omuşorul îşi trăieşte faza sa numită „embriotropă”. În cazul că, în această fază intervin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (omuşorului). Astfel, se împiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea cu denumirea de faza „histiotropă”. Ultima fază a vieţii omuşorului, căreia îi urmează împlantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”, în care embrionul ajunge a se hrăni cu sângele mamei.

Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul început al vieţii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întâmplător au vorbit în acest sens Sfinţii Părinţi, despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic în această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfântului Duh că viaţa începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundaţiei. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceeia „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste. În felul acesta, el declară textual: „noi nu facem o distincţie precisă între un fetus care a fost deja format şi unul care încă nu a fost format”. Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate ştiinţific, atestându-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană începe la zămislire şi se continuă pănă la moarte, fie în sânul mamei, fie în viaţa pe care noi o numim de toate zilele.

Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut

Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte.

Aplicarea sfintelor canoane, privitoare la pruncucidere

Dacă din punct de vedere canonic putem vorbi despre acrivie şi iconomie, din punct de vedere moral şi pastoral aceşti termeni se traduc prin aceia de rigorism şi laxism. Sfinţii Părinţi atrag atenţia preoţilor, chemaţi să aplice canoanele privitoare la viaţa de familie, că ei pot comite două mari greşeli. O greşeală priveşte iertarea, din scaunul mărturisirii, în cazul în care vinovatul se află fără o pocăinţă corespunzătoare, iar duhovnicul, fără discernământ şi, în afara rânduielii tradiţionale, se angajează la dezlegarea unor mari păcate, adulter, divorţ dar mai ales avort, pentru că ei înşişi au nevoie de iertare, şi astfel fărădelegea să nu fie stingherită, ci chiar să fie învăţată. A doua greşeală este aceea în care duhovnicul se arată prea aspru, apelând la o manieră juridică de utilizarea canoanelor, pentru ca să-şi tăinuiască propriile sale păcate. În toate cazurile, locul acriviei sau al iconomiei, respectiv al rigorismului şi al laxismului se cuvine să-l ia realismul. Este tocmai ceea ce prevede şi canonul 102 Trulan, indicând la aplicarea canoanelor de penitenţă dreapta măsură, precum şi observarea concretă a posibilităţilor de îndreptare pe care le are penitentul.

Câteva principii privitoare la aplicarea pastorală a sfintelor canoane, în cazul observării acestora de către duhovnici şi penitenţi, pot fi utile şi eficiente.

a) Păcatul nu se vindecă decât adăugând la harul lui Dumnezeu exerciţiul virtuţii contrare lui (accentul pus pe caracterul pozitiv al canonului, iar nu pe cel negativ).

b) Canonul este mijloc de tămăduire, mai mult decât de ispăşire (în nici un caz de „satisfacere”), mijloc de control al pocăinţei şi măsură de siguranţă a îndreptării.

c) La aplicarea canonului e important să nu fie pocăinţa penitentului mai mică decât crima săvârşită. De asemenea, să nu se omită principiul restituţiei: „nu poţi fi iertat, păstrându-ţi rodul crimei”.

d) Aplicarea canonului să ţină seama de încadrarea credinciosului în ritmul liturgic.

e) Mai presus de orice, la aplicarea canonului, păstorul de suflete să-şi descopere întreaga dragoste faţă de penitent.

Sensul realismului în aplicarea canoanelor privitoare la prunc-ucidere

a) Responsabilitate şi realism în dezlegarea păcatelor.

Realismul are în vedere trezirea şi educarea conştiinţei creştine a soţilor ca soţi şi a părinţilor ca părinţi în familie. Întreaga noastră tactică de severitate sau indulgenţă, la care ne îndeamnă canonul 102 Trulan, ne va fi fără de folos dacă nu vom câştiga conştiinţa soţilor şi părinţilor de partea lui Hristos. Zadarnice vor fi toate exerciţiile de voinţă pe care le recomandă canoanele, dacă nu oferim celor în cauză o certitudine, un sentiment profund al responsabilităţii faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Restabilirea autorităţii unei vieţi trăite în sfinţenie, imperativul suprem al zilelor noastre, nu poate să aibă loc decât în forul interior al sufletului. Lupta dintre bine şi rău, între avânturile înalte ale spiritului şi înclinările spre păcat se dau în conştiinţă. În momentul în care am reuşit să fixăm conştiinţa celor doi soţi înaintea lui Dumnezeu, să le descoperim adevărul că ei sunt doi într-un duh, nu numai doi într-un trup, ei se vor bizui pe această certitudine absolută şi se vor simţi în stare să se smulgă din ispita oricăror tentaţii vinovate.

Realismul despre care vorbim contrastă, după cum am mai spus, atât cu rigorismul cât şi cu laxismul. În ce priveşte acesta din urmă, adică laxismul, prin realism ne dăm seama că Dumnezeu nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea lui de îndreptare. Convingerea că poţi călca orice lege divină şi omenească şi totuşi să primeşti iertare, respectiv poţi să comiţi adulter sau să ucizi pruncul în sânul matern, nesocotind canoanele Sfinţilor Părinţi, e un puternic stimul de imoralitate, căreia îi urmează degradarea personală şi socială. Pe de altă parte, nesocotirea canoanelor este tot una cu nesocotirea responsabilităţii faţă de faptele svârşite. Ori se ştie că responsabilitatea micşorată, micşorează, la rândul ei, responsabilitatea. Cu alte cuvinte, accentuează slăbiciunea celor lipsiţi de voinţă. Mulţi păstori de suflete, cu preocupări vădite de a-i ajuta pe soţii vinovaţi, nu ştiu câtă cruzime se găseşte în înţelegerea şi aşa-zisa lor milă, decât ajutor lipsesc pe aceea pe care ar voi să-i ajute, dar şi câtă caritate se găseşte în tărie, în observarea justă a canoanelor. Dacă acest adevăr trece neobservat este că de prea multe ori severitatea se uneşte cu o falsă asprime, respectiv cu observarea juridică a canoanelor, pierzând astfel sensul autorităţii Sfântului Duh, amintit mai înainte.

Dar realismul contrastă şi cu rigorismul. Suferinţa este purificatoare şi ispăşitoare, dar numai dacă este transfigurată de prezenţa în ea a lui Hristos, dacă ea însăşi devine un dar al lui Dumnezeu. Timpul acordat penitenţei, trebuie văzut şi el din perspectiva acestui realism. După ce indică anii de penitenţă, în canoanele sale, Sfântul Vasile cel Mare precizează următoarele: „Acestea toate vi le scriem pentru a se încerca roadele pocăinţei. Fiindcă noi judecăm despre acestea nu după timp, ci privim la modul pocăinţei”. Orice roadă de pocăinţă descoperă în ea doândirea Sfântului Duh.

Spre încheiere, ne putem da seama că aplicarea pastorală a Sfintelor Canoane aparţine celei mai înalte şi desăvârşite arte. E vorba despre arta care presupune la păstorul de suflete o vocaţie divină, o formaţie sufletească dobândită sub călăuzirea unui adevărat duhovnic în speţă teodidact, o pătrundere adâncă în Sfintele Scripturi, dar şi în esenţa Sfintei Liturghii, şi, numai în cele din urmă, o autentică pregătire teologică, privind viaţa creştină în general şi canoanele Bisericii în special. Nici una dintre acestea, dacă cumva lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic.

b) Ultimul avertisment: Glasul copilului adresat mamei.

Dragă mamă, sunt fiul tău din suflet şi trup, persoană vie, adăpostită lângă inima ta. Sunt fiul tău şi-mi întreţin viaţa ci sângele tău, deci tu eşti adevărata mea mamă. Glasul meu nu se aude dar el există şi simt acest lucru cum simt că am gură şi limbă, ochi şi urechi, cap şi trup, mâini şi picioare. Cu acest glas vreau să-ţi vorbesc. Mă găsesc într-un moment unic al existenţei mele şi nu pot să nu-ţi strig în conştiinţă. Stii mai bine ca mine, că sunt pe punctul de a fi ucis. Vai, ce crudă nefericire, ucis de propria mea mamă! E prea târziu să vorbesc în cugetul tău? Nu vreau decăt un singur lucru: Vreau să trăiesc! Sunt fiinţă şi mi-e dragă viaţa. Te implor, scumpă mamă: lasă-mă să exist! Nu-mi lua lumina zilei şi bicuria existenţei! În sânul tău sunt în locul cel mai sigur şi liniştit din întreaga lume, de ce nu vrei să mă ocroteşti? Mă aflu în acest rai pământesc, dintr-o rănduială divină, de ce-mi iei dreptul la viaţă?

Mă îndrept, mai întâi, spre inima ta. Iţi cer înţelegere şi-ţi caut iubirea. Niciodată nu eşti mai aproape de propria-ţi fiinţă, cu un rost suprem şi sfânt de mamă, ca acum. Niciodată sensul vieţii tale nu apare mai limpede şi mai deplin decât acum când mă porţi în pântece. Niciodată făptura ta nu este încărcată de o mai aleasă măreţie decât acum când mă aflu şi eu în ea. Eşti sfântă prin prezenţa mea, eşti sfântă prin jertfa care o faci pentru existenţa şi devotamentul pe care-l arăţi fiind însărcinată cu mine. Nu renunţa la numele sfânt de mamă, care face ca sufletul tău să fie un rug de iubire. Nu renunţa la acest titlu care te onorează înaintea tuturor oamenilor cinstiţi şi credincioşi. Nu te pierde şi nu te teme de viaţa mea şi nu fii rece ca un monstru. Dar, mai ales, nu păta cu sânge nevinovat ceea ce ai mai de preţ, cea ce ai mai nobil şi imaculat în adâncul fiinţei tale.

Nu pot să nu mă adresez conştiinţei tale. Am speranţa că glasul meu va pătrunde în ea ca raza de lumină. Eşti într-adevăr conştientă de ceea ce te-ai hotărât să săvârşeşti? Bânuiesc că îmi răspunzi imediat: da, desigur! Oare vorbeşti dintr-o certitudine sau siguranţă deplină? Oare chiar aşa îţi spune conştiinţa? Eu ştiu mai bine decât tine, te ascunzi în dosul conştiinţei altora, adică a celor care şi-au pierdut de fapt limpezimea conştiinţei, îndemnându-te împotriva mea. Ce vor aceştia?

Unii dintre aceşti potrivnici ai mei îţi şoptesc, sau chiar strigă spunându-ţi că eu nu aş fii om, că nu aş avea viaţă proprie, deci pot fi avortat. Nu, mamă, nu categoric, nu te lăsa înşelată. Eu sunt o bucată de carne în pântecele tău, sunt viaţă şi sunt persoană, am suflet şi am trup, sunt făptură vie şi sunt izvor de existenţă de sine stătptoare. Nu ai aflat că astăzi se nasc copii în eprubetă? Desigur, aceştia sunt independenţi de părinţii din care provin.

Alţi potrivnici mai spun că aş fi un simplu embrion, fără suflet viu şi nemuritor, care poate fi suprimat oricând. În numele acestei presupuneri, mă poţi omorî pe mine, dar poţi omorî pe oricine. Nu există suflet, nu există crimă. Ai vrea să fi omorâtă şi tu, poate în locul meu, pe baza faptului că omul nu ar avea suflet? Mamă, omul are suflet. Eu nu vreau să mor niciodată! Tot aşa potrivnicii mei îţi mai spun că nu aş fi om decă după ce m-aş naşte şi aş fi conştient de mine însumi. Aşa, ai avea, negreşit, dreptul să mă arunci. Răspunde-mi: omul matur poate fi omorât în somn, pentru că nu este conştient? Nu, nici alienaţii nu pot fi omorâţi şi nici eu nu pot fi ucis fără a se săvârşi o crimă. Fii convinsă: în apărarea mea sunt toţi oamenii de ştiinţă adevărată din zilele noastre. Te poţi informa şi lămurii uşor despre aceasta.

Dacă vei fi cu băgare de seamă, luând aminte la tine, vei constata că propria ta conştiinţă te opreşte a săvârşi crima avortului. EA nu-ţi îngăduie să te atingi de sufletul meu, pentru că el nu este un obiect în proprietatea ta, nu este un lucru de vânzare. Dimpotrivă, eu sunt în primul rând î proprietatea lui Dumnezeu şi din partea Lui am dreptul de a mă naşte. Si pentru mine Dumnezeu a rostit cuvinte ca acestea: „Înainte ca să fi ieşit din pantecele mamei tale te-am sfinţit” (Ier. 1, 5). Deocamdată, spre încheiere, îţi mai spun doar atât: când glasul meu de acum va înceta, pentru că m-ai omorât, va apare un alt glas. El îţi va aduce aminte necontenit de crima săvârşiă. Simplu fapt că mai trăieşti după aceeia, te va apăsa ca o vină de neiertat. (copilul tău).

NOTE
1.A se vedea şi Sinodul VI ec., canonul 91.
2. P.G. XLIV, col. 256.
3. A se vedea Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Bucureşti, I, 1983, pp. 435-458.
4. Până unde se pot face pogorăminte: „Femeile care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece… să se împărtăşească la ieşirea din viaţă, iar procedând cu iubire de oameni… hotărâm să fie oprite de cele sfinte 10 ani după treptele hotărâte” (canonul 21 Ancira). 5. Vezi şi canonul 21 Ancira, nota 61.
6. Adresându-se celor ce afirmau, urmând lui Origen, că sufletul vine ulterior într-un embrion conceput, Sf. Maxim spune: „Orice fel de viaţă aţi admite că are sămânţa la zămislire, ar trebui să o socotiţi ca proprietatea unui suflet care formează deosebirea constituită a fiinţei respective de cele care sunt ca ea. Iar dacă, împinşi în faţa adevărului trebuie să recunoaşteţi că embrionul are şi suflet, se cuvine şi sunteţi datori să spuneţi voi înşivă ce şi cum poate fi înţeles şi numit”, Ambigua, trad. rom., cap. 64, p. 82.

Urmările avortului

Avortul are desigur multe alte aspecte. În primul rând incidente medicale, cum sunt perforările uterine, care de cele mai multe ori sunt urmate de hemoragii mari, în urma cărora trebuie extirpat uterul, dar şi alte incidente mai mici, dar nu fără urmări. În urma unui avort se pot produce şi alte efecte în afară de hemoragii, infecţii, şi mai ales, ce este mai grav: la tinere – asta văd mereu în clinică – avortul, mai ales primul avort, este mult mai grav. Avortul poate duce, în cele din urmă, la sterilitate.

Cea mai gravă nu este nici boala fizică, nu sunt leziunile fizice, trupeşti, care se vindecă într-un timp mai scurt sau mai îndelungat, ci cel mai grav este că după avort apare aşa-zisul sindrom post-avort, care nu este altceva decât o boală sufletească. Nu o să găsiţi în nici o fişă medicală acest termen, nu este practic recunoscut, ci efectele traumatice post-avort, fie că sunt depresii nervoase, fie că sunt reacţii schizofrenice, fie că sunt psihoze – este sindromul post-avort. Noi încercăm să tratăm aceste afecţiuni de multe ori prin medicamente, de multe ori femeile ajung la medici, ajung la psihiatru. Vă pot spune că, fiind o boală sufletească, încă n-am văzut un sindrom post-avort vindecat nici cu medicamente, nici cu şocuri electrice, unde se ajunge de multe ori, după depresii nervoase cronice, psihoze sau chiar reacţii schizofrenice, ajungându-se chiar la schizofrenie.

Am văzut la psihiatrie atâtea cazuri, mai ales la tinere cu astfel de afecţiuni după avort! Avem tot mai multe tinere, mai ales eleve şi studente, care după avort intră mult mai uşor în acest sindrom, fiindcă psihic şi emoţional ele sunt mult mai labile. Şi vă pot spune că tot mai multe cazuri de suicid au fost şi în Cluj. Ultima dată, recent, o studentă a murit luând medicamente. A intrat în comă şi după trei zile a murit.

Problema este că acest sindrom este cu atât mai grav cu cât, într-adevăr, se produce la vârstă tot mai tânără.

Cred că ar trebui cu toţii să vă gândiţi şi să nu credeţi tot ceea ce auziţi şi vedeţi. Cred că ar trebui să mai întrebaţi medici şi apoi preoţii. Şi să întrebaţi, dacă se poate, pe aceste tinere care deja au un avort sau mai multe. Să întrebaţi pe aceste tinere sau pe aceste mame. Am mame, şi vă pot spune că am chiar foarte multe mame, după 7 avorturi, 8 avorturi,10 avorturi. Majoritatea mamelor îmi spun că au peste10 şi nu le-au mai numărat. Peste 10 nu le mai numără. Să ştiţi că sunt nişte epave sufleteşti. Trebuie să încercăm cu toţii să facem ceva.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Medicii ginecologi şi avorturile

Când noi suntem studenţi la medicină, suntem obligaţi să vedem la ginecologie nişte avorturi. Nu să facem, să vedem. În momentul acela tu-ţi dai seama ce se întâmplă. Orice medic îşi dă seama, orice student. Dar dacă ţie îţi place foarte mult ginecologia, o faci. Cel care, în conştiinţa lui, va voi să se facă ginecolog, acela, din acel moment va face un compromis, şi îl face. El ştie că, în momentul în care se face ginecolog, va fi nevoit să facă avorturi. Chiar dacă îi place foarte mult obstetrica, salvează copii, ajută la naştere, ajută la tratarea afecţiunilor ginecologice, el va fi obligat să facă avorturi.

Şi mi-au spus: „M-am obişnuit să fac şi aceste avorturi. M-am obişnuit. Dar să nu crezi că nu simt că preiau asupra mea o mare povară şi simt că nu-mi merge bine când le fac”. Deci mulţi medici cunosc acest lucru, dar nu se pot detaşa, nu pot să renunţe, decât dacă renunţă la tot, adică şi la serviciu. Fiindcă s-a întâmplat ca ginecologii să nu mai facă avorturi, dar au presiuni din jur din partea colegilor. Şi unii nu mai rezistă. Şi să ştiţi că cei pe care îi ştiu n-au mai rezistat şi au ieşit din clinici. Asta este.

Eu cred că medicina a adus un mare rău în societate în momentul în care a acceptat o astfel de manipulare, că să ştiţi că până la urmă este o manipulare a societăţii şi a limbajului: „avort”, „produs de concepţie”, „contraceptiv” şi aşa mai departe. Ştim bine că nu e un produs de concepţie, că e un copil, ştim bine că nu e avort, că e pruncucidere, nu e, ştiu eu, un produs alimentar, e totuşi un copil.

Şi noi am fost manipulaţi. În facultate studenţilor nu li se spune tot, nu li se arată tot. Dar nici profesorilor noştri nu li s-a spus, nici profesorilor profesorilor noştri nu li s-a spus, este o manipulare din timp. Ştiţi bine că legea a fost dată nu de medici.

Medicii s-ar bucura să nu se mai facă avort. Medicii n-ar mai vrea să facă avort. Mulţi mi-au spus: „Uite, nu doresc să fac avort”. „Da, dar ce faci în schimb, dai metode contraceptive?” „Sigur că da”. „Pui sterilete?” „Cum să nu”. „Atunci ce faci, nu faci tot avorturi? Că nu le vezi, dar faci aceleaşi avorturi.”

Nu-i suficient să nu mai faci avorturi. Ei luptă doar cu o parte, doar o parte o aruncă la gunoi, dar cu restul ce se întâmplă? Vedeţi că steriletul produce mereu avorturi. Deci trebuie să-ţi schimbi mentalitatea. Eu m-aş bucura ca toţi să renunţe la avort. Atunci cine mai face? Mie mi-a spus un medic: „Eu renunţ la avort, doamna doctor, dar vine colegul meu şi le face”. Zic: „Treaba lui, cel puţin nu le si tu pe conştiinţă”. „Ei bine, şi atunci să-mi închid cabinetul particular?” „Dar ce, tu trăieşti din aceşti bani?” Zice: „Poate”. Unii trăiesc din aceşti bani. Unii fac 20 de milioane pe lună din avorturi, se ştie.

Trebuie schimbată mentalitatea. Dacă nu i se schimbă mentalitatea omului, nu e suficient să stea împotriva avortului chirurgical, chiar dacă legea asta… Şi se face vinovat Guvernul şi nu numai Ministeriul Sănătăţii şi Familiei că această lege a fost pusă, ştiţi bine, în a doua zi de Crăciun după revoluţie. Această lege chiar dacă azi ar dispărea, nu cred că e suficient, dacă nu se schimbă ceva în conştiinţa omului, nu-i suficient. Trebuie omul să-şi dea seama, nu doar ginecologul care va suferi, nu doar asistenta sau infirmiera, ci şi părinţii, şi farmaciştii care dau şi administrează pilula, că toţi sunt incluşi în acest cerc şi toţi vom suferi şi toţi suferă. Eu cred că nu putem arunca totul doar pe medici, dar într-adevăr, se fac vinovaţi fiindcă nu renunţă la acest lucru. Să ştiţi că ştim cu toţii din studenţie ce-o să fie.

Da, cunosc medici care n-au renunţat doar la avort, au renunţat la tot. Au renunţat inclusiv la metode contraceptive. Medici ginecologi din străinătate cunosc,care au renunţat la tot: şi la metode contraceptive, şi la sterilet, şi la avort. Cunosc medici care nu doar au renunţat, s-au şi opus şi în momentul în care se opun se întâmplă ceea ce v-am spus.

Să ştiţi că un reporter în Cluj m-a întrebat într-o zi: „Doamna doctor, mai aveţi vreun prieten între medici? Fiindcă eu pe câţi am întrebat, nici unul nu vă mai e prieten” Nu ştiu pe cine a întrebat, la cine a luat interviu, la medicii ginecologi din Cluj, care mie mi-au întors spatele şi mi-au închis uşile de la clinică fiindcă am încercat doi ani de zile să intru în clinici şi să scot elevele şi tinerele înainte de avort. Am scos destule. Inclusiv mame, am reuşit să le conving, le-am luat de mână şi le-am scos din clinică. În momentul în care ajungeam la poartă veneau după noi fie medic, fie asistente, fie o infirmieră, le luau de mână şi le duceau cu forţa înapoi să le facă avort. N-aveau nici un motiv. Cred că este o dorinţă de a continua. Nu ştiu, poate se simt învinşi în momentul în care noi reuşim să scăpăm un suflet. O elevă în clasa a opta avea gemeni şi am reuşit – eu-şi dorea copiii – să o scot de la avort. A venit un medic, a luat-o de mână, a dus-o şi i-a făcut avort. Avea doi gemeni la primul avort. În momentul în care am încercat să intru din nou în clinică mi s-a închis uşa, mi s-a luat halatul, nu mai reuşesc să intru. Şi asta după doi ani.

Sigur că acolo n-am spus la nimeni nimic, am încercat doar să salvez nişte vieţi. Iată că nici asta măcar nu şi-au dorit unii colegi. Şi atunci ce să vă spun? Eu cred că au ajuns să nu mai îşi dea seama de ceea ce fac, de răul pe care îl fac, deşi vă pot spune că în familiile lor n-au bucurii, eu cunosc familii care, fiecare familie pe care-o cunosc eu are probleme din diferite motive, unii n-au copii, unii au alte probleme şi eu cred că toate acestea se repercută asupra familiilor lor. Nu ştiu în ce măsură dorm liniştiţi, în ce măsură au conştiinţa liberă şi eu şi alţi medici asta încercăm; să ne culcăm seara cu o conştiinţă împăcată. Nici într-un caz altfel. Chiar dacă ne-a costat poziţia socială, chiar dacă am fost atacată în Cluj, am intrat într-un scandal mediatic, chiar dacă am fost practic atacată de toate instituţiile din Cluj, inclusiv de către colegi, prieteni medii, inclusiv, de ce să nu zic şi de vreo doi-trei colegi din altă parte. Nu toţi sunt de acord cu ceea ce fac, dar nu asta e important. Important este să stăm şi să fim cu conştiinţa împăcată. Despre colegi mei nu aş vrea să vorbesc. Cred că ar trebui ei să vină şi să vă spună ce simt, ce fac şi de ce fac ceea ce fac.

Ştiţi că în occident nu e ca la noi: sunt clinici de avort şi clinici de obstetrică. În clini de avort se fac doar avorturi: 15, 20, 100 pe zi. Deci nu fac altceva. Sunt medici care fac doar avorturi. La noi nu sunt clinici de avorturi, dar vor fi. Încă nu s-au despărţit.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Avortul spontan

Avortul spontan se produce după ce acea tânără a luat pilulă, a făcut planing, de obicei dacă a avut avorturi, dacă mucoasa uterină este plină de cicatrici după avorturi sau după boli venerice cronice. Avorturile spontane mai pot fi şi din alte motive: după fecundare, uneori, ovulul, copilul format, este respins, este rejectat ca şi un corp străin de mamă. Nu se ştie cauza. Sunt mai multe motive pentru cate se produc avorturile spontane.

Din punct de vedere religios, eu nu cred că trebuie judecată nici o tânără sau nici o mamă pentru acest avort. Dar fiind totuşi un avort cred că îi trebuie o perioadă de curăţire şi chiar de pocăinţă, de spovedanie, părintele duhovnic cred că poate spune aici mai mult.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Ce este avortul?

Avortul este, din punct de vedere medical, o operaţie despre care nu s-ar putea spune că e benefică. Este poate singura dată în medicină când relaţia medic-pacient nu are scop taumaturgic (vindecător). Este prima dată când relaţia medic-pacient se inversează şi-şi pierde orice valoare, pentru că la medic se prezintă de fapt doi pacienţi sănătoşi: unul din ei pleacă bolnav şi celălalt moare. De aceea n-aş putea să-i spun relaţie medic-pacient. Aş putea să-i spun doar o rezolvare a unei situaţii neplăcute cu alta şi mai rea, şi mai neplăcută, şi mai dăunătoare, atât trupului cât şi sufletului.

Avortul este, din punct de vedere credincios, o pruncucidere. Cum o dovedim? Este foarte uşor de dovedit şi mă bucur că medicina a ajuns acolo încât poate dovedi în ziua de azi absolut toate fazele avortului, dar mai ales de ce acest avort este o crimă. S-au făcut numeroase filme în care se poate vedea ce este un om, cum are loc naşterea acestui om, dar mai ales de ce credem noi că este om de la concepţie până la naştere.

O să vedeţi că în primele trei luni acest copil este un om, acest copil este un suflet şi la 3 luni el este perfect format. Acest copil la 3 luni, chiar dacă noi am spus atâţia ani de zile că nu ştie încă ce se întâmplă, că nu simte, că nu vede, iată că în sfârşit medicina a dovedit că la 8 săptămâni acest copil deja simte, deja vede, aude, pipăie pereţii uterini. Acest copil nu vede color, vede lumini şi umbre. Acest copil recunoaşte la 10 săptămâni vocea mamei. Acest copil pipăie pereţii uterini şi aude, dar cel mai important lucru, acest copil simte durerea. Durerea există. El simte durerea, şi în momentul în care se produce avortul, simte.

Ştiţi bine că avortul legal la cerere, la noi în ţară cel puţin, se realizează în primele trei luni de sarcină, deci până la 3 luni. În momentul în care se efectuează avortul, de obicei între 2 şi 3 luni – nu mai repede, fiind prea mic rămân resturi intrauterine, placentară şi ale fătului – atunci acel copil simte tot. Deja este o traumă, este un măcel, este în cele din urmă o crimă.

Mă bucur că s-a reuşit în sfârşit să dovedească un lucru: dacă până acum copii născuţi la 6 luni, la 5 luni, la 4 luni au putut fi salvaţi într-un incubator, trataţi şi ajutaţi să crească până la 9 luni, iată că Anglia anul trecut a reuşit să salveze un copil care s-a născut la 3 luni. Asta ce înseamnă? Că ne contrazicem noi pe noi înşine. La 3 luni acest copil a fost perfect format. În incubator lui nu i s-a mai adăugat absolut nimic. În incubator până la 9 luni, acest copil doar a crescut. E adevărat că i se dezvoltă în continuare organele, simţurile, că i se adaugă zilnic milioane de neuroni, dar la 3 luni el era un copil. El este sănătos, are acum în jur de 1 an. Atunci când noi efectuam avortul, noi distrugem un copil gata şi perfect format.

Vedeţi, în Biserică noi sărbătorim zămislirile sfinţilor. Asta ce înseamnă? Că deja din momentul concepţiei acest copil are un suflet. Din momentul unirii ovulului cu spermatozoidul, deci al fecundării, acest copil va avea un suflet. Şi părintele Cleopa spune că indiferent că-l omori la o zi sau la un an este acelaşi lucru. În faţa lui Dumnezeu crima este aceeaşi, doar în ochii tăi este alta.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Ce nu se spune despre metodele contraceptive

Pilulele contraceptive. În anii ’55 au încercat doi medici din America să descopere o metodă contraceptivă. Ei au aflat că cei doi hormoni, şi estrogen şi progesteron, pot să pună ovarul în repaus. Însa de curând s-a dovedit că aceşti hormoni de fapt nu fac altceva decât să producă unele, şi chiar mari, dereglări în organism.

În momentul în care noi luăm pilula, noi introducem în organism, de fapt, un surplus de hormoni, nu naturali, ci sintetici (hormoni modificaţi în laborator). Structura lor chimică este în aşa fel modificată ca să aibă un efect maxim contraceptiv şi abortiv. Şi în primul rând abortiv.

În momentul în care ingerăm aceşti hormoni, nu se întâmplă ca în cazul celor naturali, când, dimineaţa, după un timp de înjumătăţire, se elimină din organism orice surplus de hormoni naturali. Aceştia sunt hormoni sintetici, chimici, care se depozitează în timp în organism. Oricine care ia pilula timp de ani de zile, şi mai ales cinci ani şi peste cinci ani, va avea un stoc de hormoni în ficat. Acest stoc de hormoni din ficat va produce în lanţ nişte reacţii ireversibile, cronice, care duc la boli cronice, pe care noi, medicii de familie ne străduim să le vindecăm. Şi nu reuşim. Este deja târziu!

Pilula nu este doar contraceptivă, este şi abortivă. Pilula duce la avorturi. Ele nu fac nimic altceva decât înlocuiesc un avort chirurgical cu un avort hormonal. Ce înseamnă acest lucru?

Avort hormonal. În momentul în care aceşti hormoni intră în organism, ei acţionează astfel: în primul rând pun ovarul în repaus, în al doilea rând acţionează pe mucoasa uterină.

Ce fac aici? Când are loc fecundarea – pentru că trebuie să ştiţi că pilula are o mare rată de eşec, între 3 şi 8 %, chiar mai mult – în acel moment copilul, după fecundare ajunge în mucoasa uterină. Mucoasa uterină este modificată de această pilulă în aşa fel, este chiar distrusă, ca acest copil să nu se poată nida şi atunci el este avortat. Şi iată că se ajunge la un avort. Statistic, o femeie care ia o pilulă timp de 2-3 ani de zile are cel puţin două avorturi hormonale.

Tu iei o pilulă, are loc fecundarea, care duce, desigur, la acea sarcină nedorită, copilul ajunge la nivelul uterului unde este avortat după aproximativ 7-14 zile. Copilul care este avortat este atât de mic încât nu se vede, nimeni nu-şi dă seama că are un avort, doar atâta îşi poate da seama o femeie, că are un ciclu menstrual mai abundent, dar este de fapt un copil avortat. Luând pilula 5 ani, o femeie are deja multe avorturi hormonale. Ea nu le ştie, nu le conştientizează, dar ne trezim cu sindrom post-avort hormonal.

Sindromul post-avort hormonal. Am studiat cazuri de sindrom post-avort hormonal. Ce înseamnă asta? Că deşi nu au nici un avort chirurgical, sunt tot mai multe cazuri de femei care intră în depresii nervoase cronice, care intră exact în acelaşi sindrom post-avort, cu aceleaşi simptome, după ce iau ani şi ani de zile pilula.

De aceea cred că avortul hormonal este mult mai periculos, pentru că nu ştii că ai făcut avort, şi am cazuri chiar de schizofrenie. Am avut cazuri de femei care au luat pilula ani şi ani de zile şi ajung în acest sindrom post-avort fără să aibă nici un avort chirurgical.
Sigur că o să spuneţi că pilula totuşi este şi contraceptivă. Este, e adevărat, dar micropilula, cu cât se ajunge la o scădere a cantităţii substanţelor hormonale de inhibare a ovulaţiei, ca să nu dea acele reacţii secundare, cu atât mai mult e abortivă.

Boli favorizate de pilulă.
După vârsta de 35 de ani pilula nu se mai administrează. De ce dintr-o dată, după 35 de ani, nu mai e voie să se administreze pilula? Fiindcă ea produce şi favorizează o mulţime de boli cronice. Pilula produce aceleaşi boli cronice şi înainte de 35 de ani şi s-a dovedit – cel puţin materialele care au venit din străinătate au dovedit că, chiar prin întreruperea pilulei după ani de zile, nu se poate stopa cursul acestor boli.
Şi care sunt aceste boli? Aceste boli sunt date de acel stoc de hormoni care rămân în organism. Mai ales afecţiunile cardiace.

Vedeţi, în momentul în care se ia pilula, organismul este de fapt păcălit. Asta ce înseamnă? Fiind pus în repaus ovarul, el reacţionează ca şi cum femeia este gravidă. Acesta este motivul pentru care, ani de zile luând pilula, organismul reacţionează în aceşti ani ca şi când ar avea o sarcină. Şi atunci cresc cheagurile, apar acele tromboflebite, creşte colesterolul, creşte hipercoaguabilitatea sângelui. Colesterolul duce la acele boli cardiace, apar toate celelalte reacţii secundare, de obezitate să nu mai spun, te simţi ca şi în sarcină.

Ştim bine că pilula, după ani de zile de administrare, poate duce la tromboflebite. Tromboflebitele sunt cele care în 2/3 din cazuri duc la tromboflebite profunde, cronice. 2/3 din tromboflebite sunt date de pilulă.

De ce credeţi că după ani de zile de pilule se ajunge la un cancer de sân sau la cancer de col? După vârsta de 25 de ani, pilula creşte cel puţin cu 4 % riscul de cancer la sân. Cancerul de col uterin, la fel. Apoi cancerul de piele, este favorizat de pilulă. La fel diabetul zaharat, accidentele cerebrale vasculare sunt date în mare parte de pilula luată ani şi ani de zile. Am avut cazuri în care primeam bilete de la institutul inimii că anumite femei aveau o hipertensiune arterială gravă sau insuficienţă cardiacă sau infarct miocardic, făcute din cauza unui exces de pilule, luate peste 10 sau chiar 20 de ani.

Şi atunci au venit ginecologii nemţi, şi au zis: nu mai dăm pilula, că iată, rezolvă mici lucruri şi dă mari necazuri: provoacă sterilitate, chiar tulburări mari de ciclu, provoacă atâtea şi atâtea boli!

Dr. Rudolf Einman împreună cu ceilalţi ginecologi au spus că este cel mai ucigaş medicament care a existat vreodată şi care se dă acestor tinere. De ce credeţi că, după 35 de ani, dintr-o dată nu se mai dă? În Germania, după ce au murit atâtea tinere şi într-un singur an au fost 370 de accidente vasculare cerebrale, 4 dintre ele au murit – între 14 şi 25 de ani – s-a pus problema şi au fost daţi în judecată aceşti ginecologi. Avem decese, dovedite ştiinţific, că sunt din cauza pilulei. Şi atunci au recunoscut ginecologii şi oamenii de ştiinţă că e adevărat şi s-a impus o listă întreagă de analize înainte ca să se dea această pilulă.

Să ştiţi că se poate renunţa la ea în toate afecţiunile în care medicii le recomandă ca tratament. Chistul ovarian se rezolvă la prima naştere de obicei, tulburările menstruale se rezolvă la doi ani după primul ciclu menstrual. Este normal ca aceste tulburări să existe. Ciclul nu se reglementează decât după doi ani. Să nu mai vorbim de endometrioză, care apare de obicei din cauza avorturilor. Şi cu pilulă nu rezolvi ceea ce ai stricat cu avortul.
Dar ştiţi ce fac medicii, mai ales în occident? Mai mult de 4-8 luni nu recomandă pilula. La noi în ţara după 8 luni nu se opreşte, în occident după 8 luni se face pauză. La noi nu se face pauză. Se dă 3 ani, 2 ani, 5 ani. După un singur an deja, o tânără a fost paralizată. După un singur an pot apărea efectele, pentru că depinde de fiecare organism cum reacţionează la pilulă. Sunt persoane care au o hipercolesterolemie familială, altele care au înclinaţie spre diabet, altele care au atâtea şi atâtea probleme şi pilula nu face decât să le agraveze, inclusiv hepatitele şi altele. Mamele noastre, în trecut, nu se tratau cu pilulă, şi totuşi câţi copii năşteau? Sterilitatea se ştie că este dată de pilulă, care ani şi ani de zile bombardează această mucoasă uterină.

Singurul lucru de care încă se miră medicii şi este cu semn de întrebare: depresie nervoasă. De ce pilula dă depresie nervoasă? Eu am încercat să explic cu acest avort hormonal. Foarte mulţi încearcă să dea vina pe altceva, dar nu ştiu pe ce putem să dăm vina. Majoritatea elevelor care vin şi îmi spun că din cauza unui chist ovarian iau această pilulă de un an sau doi, la toate le spun să întrerupă, lei 4 luni ca în Germania, iei 6 luni. Dacă nu se rezolvă după 8 luni, întrerupi, că n-o să se rezolve nici după 2 ani, dimpotrivă, rămâi sterilă.

Pilula de urgenţă este o cantitate de hormoni, estrogen şi progesteron, care însumate duc la avort în primele zile de sarcină. Cantitatea lor e atât de mare, este ca şi dacă iei o pilulă timp de 2-3 ani într-o singură doză sau în două doze – cel puţin estrogen. De aceea această pilulă de urgenţă este atât de periculoasă încât duce de multe ori la hemoragii. Produce doar avorturi. Deci încă o dată: această pilulă de a doua zi nu este contraceptivă, ci avortează copilul.

Medicamentul cel mai bine vândut în lume să ştiţi că este pilula.

(dr. C. Todea-Gross – Conferinţă la Oradea, 2004)

Statisticile actuale demonstrează eşecul total al programe de planificare, nu numai în Statele Unite, ci în lumea întreagă, în ceea ce priveşte reducerea cazurilor de sarcină sau a numărului de adolescenţi activi sexual, în ultimii 20 de ani activitatea sexuală premaritală aproape s-a dublat la adolescenţii din SUA (The Miami Herald, 5 ianuarie 1991). Statele Unite, ţara cu cele mai multe contraceptive, inclusiv pentru minori si fără acordul părinţilor, înregistrează cele mai numeroase cazuri de sarcină la adolescente din lumea industrializată. (International Dateline, septembrie 1991).

(Consultanţi ştiinţifici: dr.med. Rudoff Ehmann – Elveţia, dr.med. Antun Lisec – Croaţia)

Partea cea mai gravă este cea nevăzută, despre mentalitatea anti-baby pe care o împărtăşesc majoritatea dintre concetăţenii noştri. Copiii cei mai firavi sunt principalele victime încă atunci când nu au nici un mijloc de apărare, atunci când sunt ucişi într-un sistem aşa-numit medical.

V-aţi pus întrebarea vreodată ce înseamnă viitorul neamului pentru noi? Vedeţi dincolo de ziua de mâine? Ce viitor putem prevedea cu o ţară secătuită de copii? Noi suntem o ţară de pensionari. Pentru că în România pensionarii sunt vreo 6,5 milioane, iar încadraţii activi sunt sub 4 milioane. E ceva ce nu s-a mai auzit.

Şcolile s-au golit. Dacă mergeţi acum în sate în care şcolile s-au creat cu foarte mare greutate, au dispărut pur şi simplu din lipsă de copii. Nu mai e nevoie de şcoli. Pentru cine să mai fie şcoli? Casele ele însele sunt goale. Ţara noastră bogată nu-şi mai poate hrăni pruncii!

Este un adevăr foarte simplu şi esenţial, fundamental: copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi nu mai ştim ce înseamnă binecuvântare. Pentru foarte multe familii copiii nu mai sunt binecuvântare, ci sunt blestem.

Oare de ce nu poţi să-l iubeşti pe copilul acela nenăscut tot aşa ca şi pe cel născut ştiind că diferenţa între ei este numai de vârstă? Peste câteva luni, copilul nenăscut va fi tot aşa de scump, tot aşa de unic, tot aşa de nepreţuit ca şi copilul de care nu te poţi despărţi.
Copiii sunt trataţi pur şi simplu ca nişte guri de hrănit. Ori nu este aşa. Copilul este şi cel care, foarte curând, va deveni un producător.

Nimic mai de plâns decât ceea ce vezi astăzi peste tot: nişte părinţi bătrâni, lăsaţi singuri să se descurce. N-au în jurul lor pe care să-i ajute. De multe ori când vezi bătrâni cu totul neajutoraţi, ajunşi de plâns, şi te uiţi mai de aproape la ei, îţi dai seama că îşi merită soarta. Ei şi-au făcut-o, cu voia lor. Ei n-au vrut copii. Şi acum au ajuns de aruncătura tuturor. Dar ne-o spune firea însăşi, dacă suntem atenţi la ceea ce înseamnă omul şi la ceea ce înseamnă familia, ne dăm seama că ei sunt binecuvântarea lut Dumnezeu. Ce lucru mare e un copil! Te uiţi la el şi vezi că totul este minunat. Este făptura lui Dumnezeu. Ştiţi că România este o ţară scăldată în sângele pruncilor nevinovaţi. Şi de aceea, la toate devierile vieţii noastre răzbate prezenţa acestui blestem. Şi chiar dacă vom intra în comunitatea europeană, chiar dacă vom începe să avem bani şi maşini frumoase, chiar dacă vom începe să avem şosele şi autostrăzi, ca-n occident, blestemul tot va stărui asupra noastră, atâta vreme cât nu ne vom întoarce, cât nu ne vom da seama de marele păcat în care ne aflăm.

(Preot Vasile Mihoc – tată a 13 copii)

Veţi spune poate că acest copil avortat în primele ore sau zile de viaţă, nu este încă format. Să ştiţi că nu este adevărat, deoarece din momentul fecundării, adică a unirii ovulului cu spermatozoidul, zigotul, adică embrionul este deja format şi însufleţit. Această însufleţire este o taină pe care numai Dumnezeu o ştie, dar argumentele le găsim şi ni le arată Biserica în Vechiul şi Noul Testament din Sfânta Scriptură, dar le găsim şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

În primul rând este porunca dată de Dumnezeu: „Să nu ucizi!” Nu ni se dă nici un motiv să credem că pot exista circumstanţe atenuante.

Regretatul părinte Ilie Cleopa, fost vieţuitor în Mănăstirea Sihăstria, ne spune: «Toate păcatele sunt păcate, dar pruncuciderea (avortul) este mai mare decât toate. O femeie care a făcut un singur avort, este oprită de la Sfânta împărtăşanie 20 de ani. Este ucidere de om.

Să nu-mi spui mie, cum venise o femeie: „Da, părinte, dar era numai de o lună”. O lună? Auzi ce spun Sfinţii Părinţi? „Precum când tună şi fulgeră odată ai văzut lumina fulgerului, odată auzi tunetul aşa este şi zămislirea pruncului”. Dacă Dumnezeu vrea atunci să zămislească un copil, în aceeaşi clipă se zămisleşte şi trupul şi sufletul, în aceeaşi clipă. Şi dacă după împreunare ai încercat să împiedici naşterea şi să faci vreun avort, chiar şi după un ceas după ce te-ai împreunat, ucigaş de om eşti.

Ori ucizi omul de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit, tot ucidere este, pentru că stai împotriva lui Dumnezeu, a Creatorului, care a scris la început, aţi văzut ce spune Scriptura: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Dumnezeu Atotcreatorul creează, cum zice proorocul: „Eu creez duhul omului în pântecele maicii lui”.»
Canoanele, în care se exprimă oficial şi autentic gândirea Bisericii, privesc avortul ca pe un caz de faptă voită şi intenţionată şi de aceea fixează ca pedeapsă pentru făptaşi şi complici, pedeapsa cuvenită uciderii.
 

Sărut mâna, măicuţa mea!

Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ţi şoptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist şi de îndurerat, pentru că vrei să mă omori, crezând că-ţi sunt o grea povară…

Dar tu nu ştii cât e de greu să nu-ţi aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îţi văd chipul tău, măicuţă dragă.

Cât aş vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, pace şi bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună şi cum am învinge toate necazurile şi mai ales ce frumoasă ar fi viaţa alături de tine!

Aş vrea şi eu să mă pot bucura de frumuseţea cerului senin, să alerg cu voioşie prin câmpul înflorit, să-ţi împletesc mândră cununiţă şi să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certăreţe…

Ţi-aş încânta sufletul cu multe ghiduşii, iar drăgălăşeniile mele ţi-ar descreţi fruntea în clipele de cumpănă. Te-aş ocroti şi m-aş face scut împotriva necazurilor.

Nu gândi că sunt mic şi neputincios, pentru că, primindu-mă pe mine în viaţa ta, măicuţă bună, pe Pruncul Hristos îl primeşti. Tresar de bucurie gândind cum ţi-ai rezema capul obosit pe umărul meu şi câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrâneţilor tale.

Măicuţă, trebuie să-ţi mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâşia şi mă va transforma în bucăţele mici, fără de viaţă, care vor ajunge la gunoi…

Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara şi cum tremur de frică?

Măicuţă dragă, aş vrea să mă pot uita în ochii tăi şi să te rog să ai milă de mine, să-ţi zâmbesc drăgălaş – cum numai eu ştiu – şi să te strâng în braţe şi să-ţi dau forţă şi curaj, încredere şi convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăţi, pentru că îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu.

Tu ştii cât e de greu să suporţi o nedreptate: o observaţie, o mustrare venită din partea cuiva care-ţi răneşte doar orgoliul. Imaginează-ţi ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptăţii tale, când tu mă dai nu numai morţii pământeşti, care e atât de grea, dar mă lipseşti şi de lumina lui Hristos.

Mă rog Maicii Domnului să te lumineze şi să-ţi dea putere, înţelepciune şi un pic de dragoste şi milă şi pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin.

Am ucis un oraş ca Smeredvo

De la domnul Antun Lisec, cunoscutul luptător pro-vita din Zagreb (Croaţia), primim un text cutremurător. Este vorba de un interviu luat medicul ginecolog Stoian Adaşevic din Belgrad (Serbia) şi publicat în revista Argument din 23 februarie 1996.

Interviul a apărut sub titlul: „În cabinetul meu am ucis un oraş ca Smeredvo, fără să ştiu ce fac”.  Iată o parte din acest interviu:

– Dr. Adaşevic, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică ginecologie din Belgrad, dar din 1988 nu mai faceţi avorturi. Ba chiar aţi devenit un mare adversar al lor. Pregătiţi întemeierea „Asociaţiei pentru protecţia vieţii umane şi a familiei”. Însă, vreme de 6 ani aţi efectuat aproximativ 60.000 de avorturi. Odată chiar aţi afirmat: „Am ucis un oraş ca Smeredvo”.

– Cred că oraşul Smeredvo are mai puţini cetăţeni, aproximativ 45.000. Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit”, care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După „legea creştină” n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină într-o singură fiinţă. Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi.

– Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?

– S-a întâmplat când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos „mâna” care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi „mâna” a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă „mâinii” să se agite. Înainte de   a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: „Nu mi-ar plăcea să fie un picior”. De fapt, era un „picior”. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat „piciorul” care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi „piciorul” se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era „inima” care zvâcnea.

Mi-aduc aminte că o soră  m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea ”inima” care mişca. Vedeam mişcările „piciorului” şi „mâna” care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este într-adevăr ucidere!!!

(traducere din lb. Engleză de pr. prof. Vasile Mihoc, Pro-Vita Sibiu)

 

Mai mult decât viaţa

O întristare de moarte îmi copleşeşte sufletul şi-mi acoperă totul şi n-am nici noapte, nici zi şi mă îneacă într-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decât viaţa! E rău care te doboară pentru o clipă, e şi rău care te sfâşie ani de zile sau chiar o viaţă întreagă, dar răul pe care mi l-ai făcut tu nu se termină niciodată!

Şi-mi plâng nefericirea şi te plâng şi-mi cuprind clipa morţii în ani de lacrimi şi nu ştiu de voi putea să zic vreodată: „Te iert!”. Şi-mi plâng şi neputinţa de a te ierta şi totuşi simt că n-aş putea să te privesc prin neguri de iad chiar dacă tu nu m-ai iubit nicicând. Şi fiecare clipă nouă mie îmi e tot amintire, căci îmi trăiesc de-a pururi clipa morţii, secundele arzânde ce mi-au sfâşiat şi carnea şi sufletul, chinurile cumplite ce mi-au furat pentru totdeauna veşnicia raiului.

Iar seara, când ostenită mai stărui o vreme printre amintiri, printre dorinţe sau neîmpliniri, atunci, seara, te privesc şi-mi tremură sufletul de durere şi de întrebarea: te mai gândeşti tu, oare,  la mine? Mă culci tu măcar seara într-o amintire? Şi, oare, de te mai gândeşti la mine, cum îmi spui? Te-ai gândit tu vreodată să-mi dai un nume? Sau poate că abia acum ai vrea şi poate că mai mult aşa, ca un nume dat unei amintiri!?

Te-ai ruşinat cu mine încă de la început, căci nu erai căsătorită, ţi-ai zis că nu vrei o viaţă de chin pentru noi doi şi mi-ai lăsat în schimb veşnicia celui mai dureros regret! Eu n-am cunoscut lumea voastră, eu n-am iubit şi nici n-am fost iubit şi eu nu voi gusta niciodată veşnicia raiului. Dar toate astea chiar s-ar fi putut… Numai să mă fi iubit puţin… Atâta doar: tu să mă fi iubit puţin… Şi-n veci nu pot să mă împac cu gândul că mi-ai refuzat totul, totul şi încă de la început şi-mi plâng de milă în orice clipă şi-mi plâng durerea pe care am văzut-o iară şi iară şi-n ochii altora, că încă mulţi nefericiţi mai sunt ca mine şi mulţi pe pământ şi în cer plâng pentru noi!

Voi, de vedeţi cumva o fată necăjită, sau un copil sărman asupriţi de negura tristeţii, cum îşi picură din ochi adâncul sufletului, ori un bătrân de vedeţi, cu sufletul schilodit de necazuri ce l-au schingiuit o viaţă până la lacrimi, vi se topeşte inima şi plângeţi o dată cu ei şi i-aţi odihni în sufletul vostru şi veşnic i-aţi feri până când şi de umbra răului. Dar aţi văzut voi, oare, un înger plângând? Aţi văzut voi vreodată o fire atât de măreaţă, un voievod de lumină, de putere şi de bunătate, un slujitor curat al iubirii izvodind îndurerată rouă din ochii topiţi de milă? Eu am văzut. Eu am văzut la moartea mea şi plâng şi acum de câte ori îl văd în amintire sau aievea şi nu-nţeleg cum voi n-aţi avut o clipă de iubire pentru mine, iar el, noian de iubire a revărsat peste mine în orice clipă. Şi de l-aţi fi văzut şi voi, sau pe sfinţi de i-aţi fi văzut cum au plâns pentru mine, pe Maica Domnului de aţi fi văzut-o cu inima strânsă şi strângându-şi Pruncul în braţe, o clipă doar de-aţi fi văzut, nespus m-aţi fi iubit. Hristos a plâns pentru mine, dar voi n-aţi plâns.

Eu am văzut şi oameni scoşi din iad, oameni plângând de bucurie că iubirea celor care-au rămas după ei şi haina botezului în Hristos i-au scos din chin. Şi iarăşi am plâns şi o veşnici
lacrimi aş da pe-un strop din apa de botez. Câteva luni din viaţa ta să-mi mai fi dat, câteva luni, atâta doar şi doar botezul şi-apoi chiar dacă m-ai fi omorât, eu te-aş fi binecuvântat în veac.

Plâng fraţi după mine în rugăciune şi eu mă topesc tot privind la ei. Şi iată că eu n-am să am în veci lângă mine, în faţa altarului, o fată în alb. Pentru un blid de mâncare, pentru câteva haine, nu mi-ai dat măcar o zi de viaţă, nu mi-ai dat nici botezul şi mi-ai furat şi veşnicia raiului. Pentru toţi e dat darul botezului, pentru toţi şi tu n-ai vrut să-mi dai darul lui Dumnezeu. Ţi-a fost aşa de ruşine cu mine, dar să mă omori nu ţi-a fost deloc. Şi ai spălat tu, oare, ruşinea ta cu moartea mea? Iar trupul meu ca pe un gunoi l-aţi aruncat. Eu n-am putut decât să primesc tot ce-aţi vrut voi; botezul nu era de la voi şi voi nu mi l-aţi dat.

Tu nu m-ai cunoscut şi nu m-ai iubit şi nici nu m-ai urât; dar m-ai ucis. De-ai fi murit tu atunci, nimeni şi nimic nu te-ar fi ferit de iad. Iar de mureai la naşterea mea, pe veci erai cinstită-n rai. Dar tu m-ai lipsit atât de uşor şi de soare şi de colegii de şcoală şi de iubire şi de rai. O zi să-mi fi dat şi botezul şi chiar dacă m-ai fi părăsit eu tot te-aş fi iubit nespus. Cum tu, care ai primit viaţa şi-ai cunoscut-o, n-ai vrut s-o am şi eu? Iar de m-ai fi născut şi-aş fi murit cândva, peste ani, cât ai fi plâns după mine!… Atunci tu n-ai vărsat o lacrimă şi totuşi eu rămân fiul tău, eu care nu am zi de naştere, eu care am doar zi de moarte.

Rău de moarte ţi-ai făcut cu mine, mamă. Pentru nici un cunoscut sau necunoscut tu n-ai hotărât moartea; şi totuşi, pentru mine ai hotărât-o.

Şi plâng neîncetat de mila mea şi neîncetat plâng de mila ta şi plâng de mila omului. Şi nu e gând ca să-mi aline o clipă sfâşierea… Şi-atunci, când va fi să ne vedem, poate că ai să plângi şi tu, căci poate mă vei iubi puţin…, măcar atunci…, măcar de-atunci…