Medicii ginecologi şi avorturile

Când noi suntem studenţi la medicină, suntem obligaţi să vedem la ginecologie nişte avorturi. Nu să facem, să vedem. În momentul acela tu-ţi dai seama ce se întâmplă. Orice medic îşi dă seama, orice student. Dar dacă ţie îţi place foarte mult ginecologia, o faci. Cel care, în conştiinţa lui, va voi să se facă ginecolog, acela, din acel moment va face un compromis, şi îl face. El ştie că, în momentul în care se face ginecolog, va fi nevoit să facă avorturi. Chiar dacă îi place foarte mult obstetrica, salvează copii, ajută la naştere, ajută la tratarea afecţiunilor ginecologice, el va fi obligat să facă avorturi.

Şi mi-au spus: „M-am obişnuit să fac şi aceste avorturi. M-am obişnuit. Dar să nu crezi că nu simt că preiau asupra mea o mare povară şi simt că nu-mi merge bine când le fac”. Deci mulţi medici cunosc acest lucru, dar nu se pot detaşa, nu pot să renunţe, decât dacă renunţă la tot, adică şi la serviciu. Fiindcă s-a întâmplat ca ginecologii să nu mai facă avorturi, dar au presiuni din jur din partea colegilor. Şi unii nu mai rezistă. Şi să ştiţi că cei pe care îi ştiu n-au mai rezistat şi au ieşit din clinici. Asta este.

Eu cred că medicina a adus un mare rău în societate în momentul în care a acceptat o astfel de manipulare, că să ştiţi că până la urmă este o manipulare a societăţii şi a limbajului: „avort”, „produs de concepţie”, „contraceptiv” şi aşa mai departe. Ştim bine că nu e un produs de concepţie, că e un copil, ştim bine că nu e avort, că e pruncucidere, nu e, ştiu eu, un produs alimentar, e totuşi un copil.

Şi noi am fost manipulaţi. În facultate studenţilor nu li se spune tot, nu li se arată tot. Dar nici profesorilor noştri nu li s-a spus, nici profesorilor profesorilor noştri nu li s-a spus, este o manipulare din timp. Ştiţi bine că legea a fost dată nu de medici.

Medicii s-ar bucura să nu se mai facă avort. Medicii n-ar mai vrea să facă avort. Mulţi mi-au spus: „Uite, nu doresc să fac avort”. „Da, dar ce faci în schimb, dai metode contraceptive?” „Sigur că da”. „Pui sterilete?” „Cum să nu”. „Atunci ce faci, nu faci tot avorturi? Că nu le vezi, dar faci aceleaşi avorturi.”

Nu-i suficient să nu mai faci avorturi. Ei luptă doar cu o parte, doar o parte o aruncă la gunoi, dar cu restul ce se întâmplă? Vedeţi că steriletul produce mereu avorturi. Deci trebuie să-ţi schimbi mentalitatea. Eu m-aş bucura ca toţi să renunţe la avort. Atunci cine mai face? Mie mi-a spus un medic: „Eu renunţ la avort, doamna doctor, dar vine colegul meu şi le face”. Zic: „Treaba lui, cel puţin nu le si tu pe conştiinţă”. „Ei bine, şi atunci să-mi închid cabinetul particular?” „Dar ce, tu trăieşti din aceşti bani?” Zice: „Poate”. Unii trăiesc din aceşti bani. Unii fac 20 de milioane pe lună din avorturi, se ştie.

Trebuie schimbată mentalitatea. Dacă nu i se schimbă mentalitatea omului, nu e suficient să stea împotriva avortului chirurgical, chiar dacă legea asta… Şi se face vinovat Guvernul şi nu numai Ministeriul Sănătăţii şi Familiei că această lege a fost pusă, ştiţi bine, în a doua zi de Crăciun după revoluţie. Această lege chiar dacă azi ar dispărea, nu cred că e suficient, dacă nu se schimbă ceva în conştiinţa omului, nu-i suficient. Trebuie omul să-şi dea seama, nu doar ginecologul care va suferi, nu doar asistenta sau infirmiera, ci şi părinţii, şi farmaciştii care dau şi administrează pilula, că toţi sunt incluşi în acest cerc şi toţi vom suferi şi toţi suferă. Eu cred că nu putem arunca totul doar pe medici, dar într-adevăr, se fac vinovaţi fiindcă nu renunţă la acest lucru. Să ştiţi că ştim cu toţii din studenţie ce-o să fie.

Da, cunosc medici care n-au renunţat doar la avort, au renunţat la tot. Au renunţat inclusiv la metode contraceptive. Medici ginecologi din străinătate cunosc,care au renunţat la tot: şi la metode contraceptive, şi la sterilet, şi la avort. Cunosc medici care nu doar au renunţat, s-au şi opus şi în momentul în care se opun se întâmplă ceea ce v-am spus.

Să ştiţi că un reporter în Cluj m-a întrebat într-o zi: „Doamna doctor, mai aveţi vreun prieten între medici? Fiindcă eu pe câţi am întrebat, nici unul nu vă mai e prieten” Nu ştiu pe cine a întrebat, la cine a luat interviu, la medicii ginecologi din Cluj, care mie mi-au întors spatele şi mi-au închis uşile de la clinică fiindcă am încercat doi ani de zile să intru în clinici şi să scot elevele şi tinerele înainte de avort. Am scos destule. Inclusiv mame, am reuşit să le conving, le-am luat de mână şi le-am scos din clinică. În momentul în care ajungeam la poartă veneau după noi fie medic, fie asistente, fie o infirmieră, le luau de mână şi le duceau cu forţa înapoi să le facă avort. N-aveau nici un motiv. Cred că este o dorinţă de a continua. Nu ştiu, poate se simt învinşi în momentul în care noi reuşim să scăpăm un suflet. O elevă în clasa a opta avea gemeni şi am reuşit – eu-şi dorea copiii – să o scot de la avort. A venit un medic, a luat-o de mână, a dus-o şi i-a făcut avort. Avea doi gemeni la primul avort. În momentul în care am încercat să intru din nou în clinică mi s-a închis uşa, mi s-a luat halatul, nu mai reuşesc să intru. Şi asta după doi ani.

Sigur că acolo n-am spus la nimeni nimic, am încercat doar să salvez nişte vieţi. Iată că nici asta măcar nu şi-au dorit unii colegi. Şi atunci ce să vă spun? Eu cred că au ajuns să nu mai îşi dea seama de ceea ce fac, de răul pe care îl fac, deşi vă pot spune că în familiile lor n-au bucurii, eu cunosc familii care, fiecare familie pe care-o cunosc eu are probleme din diferite motive, unii n-au copii, unii au alte probleme şi eu cred că toate acestea se repercută asupra familiilor lor. Nu ştiu în ce măsură dorm liniştiţi, în ce măsură au conştiinţa liberă şi eu şi alţi medici asta încercăm; să ne culcăm seara cu o conştiinţă împăcată. Nici într-un caz altfel. Chiar dacă ne-a costat poziţia socială, chiar dacă am fost atacată în Cluj, am intrat într-un scandal mediatic, chiar dacă am fost practic atacată de toate instituţiile din Cluj, inclusiv de către colegi, prieteni medii, inclusiv, de ce să nu zic şi de vreo doi-trei colegi din altă parte. Nu toţi sunt de acord cu ceea ce fac, dar nu asta e important. Important este să stăm şi să fim cu conştiinţa împăcată. Despre colegi mei nu aş vrea să vorbesc. Cred că ar trebui ei să vină şi să vă spună ce simt, ce fac şi de ce fac ceea ce fac.

Ştiţi că în occident nu e ca la noi: sunt clinici de avort şi clinici de obstetrică. În clini de avort se fac doar avorturi: 15, 20, 100 pe zi. Deci nu fac altceva. Sunt medici care fac doar avorturi. La noi nu sunt clinici de avorturi, dar vor fi. Încă nu s-au despărţit.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Fecundarea in vitro

Este cea mai cunoscută metodă folosită în cazul infertilităţii din diverse cauze. Această metodă presupune fecundarea ovulului în afara organismului.

Astfel, prin laparoscopie, se prelevează ovulul de la femeie. Sperma se obţine direct de la bărbat, fie, în multe cazuri, de la băncile de spermă, unde materialul seminal este congelat. Pe un teren de cultură se provoacă fecundarea ovulului de către spermatozoizi. Zigotul uman va fi păstrat la germinat şi după 36-56 de ore poate fi transferat în uter cu şanse de supravieţuire.

Aplicarea acestor tehnici de fertilizare in vitro ridică o întreagă gamă de probleme, de la cele care ţin de ştiinţa biologică aplicată, până la cele de natură etică, sociologică sau de drept. Începând cu prelevarea ovulului matur şi până la naştere, o mare parte din embrionii creaţi în acest scop mor în diferite stadii ale evoluţiei lor. În perioada 1998-1999, în Marea Britanie, peste 70.000 de embrioni umani au murit pe parcursul aplicării metodei de fertilizare in vitro (pe această cale s-au născut 8.300 de copii în aceeaşi perioadă).

În marea majoritate a cazurilor sunt creaţi mai mulţi embrioni în eprubetă, căci, ţinând cont de procentul redus de reuşită, nu se poate cunoaşte de la început numărul necesar. Mai mulţi embrioni sunt transferaţi în uterul mamei, în speranţa că cel puţin unul dintre ei se va implanta cu succes. Necesitatea transferului de embrioni multipli duce la apariţia sarcinilor multiple. Sarcinile multiple realizate prin această metodă artificială, implică şi reducţia embrionară. Asta înseamnă că mulţi embrioni sunt eliminaţi, ca să se îmbunătăţească şansele de supravieţuire ale unuia sau doi embrioni. Actul de eliminare din organism, în mod programat, a unor embrioni reprezintă un avort, un omor.

Mulţi dintre embrionii ce nu sunt transferaţi în uterul mamei constituie rezerva unui viitor tratament sau a unor experimente.

Se cunosc cazuri când embrionii, aflaţi în surplus, sunt utilizaţi pentru obţinerea de produse cosmetice.

În Marea Britanie, în perioada 1991-1998, din cei 750.000 de embrioni, câţi au fost creaţi prin fertilizare artificială, 237.000 au fost distruşi, iar 48.000 au fost donaţi pentru cercetare.

Să adăugăm la acest tablou sumbru faptul că un procent covârşitor din cei păstraţi pentru fecundare in vitro au murit în diferite faze ale evoluţiei, până la naştere. Se cunoaşte că, în mod real, la nidare, procentul de reuşită este de 1/10 sau 2/10.

Trebuie să subliniem faptul că viaţa umană începe din momentul conceperii. Aceşti copii micuţi, abia concepuţi, sunt „cei mai mici” fraţi şi surori ai noştri. Şi în acest sens sunt spuse cuvintele Mântuitorului: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. 

Birth Control – problema limitării naşterilor

“Prima ratiune a casatoriei este rânduirea sexualitatii, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pamântul”. Acest cuvânt al Sfantului Ioan Gura de Aur (Cuvântari despre casatorie), dateaza din secolul al IV-lea. Acum câteva mii de ani, cele douasprezece triburi ale lui Israel traiau sub Legea veche, “cresteti si va înmultiti”. Atunci, Israel era o mica parte din toata omenirea care numara cu aproximatie 30 de milioane. Astazi, populatia Terei se ridica la 3 miliarde. Conform statisticilor, ea se dubleaza la fiecare 40 de ani, deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde, si spre 2400 va fi un om pe metru patrat si nu mult dupa aceea se vor atinge unul de celalalt. Instinctul animal de înmultire, acceptat ca scop al casatoriei, pune sub semnul întrebarii însasi casatoria si ridica o problema dintre cele mai grave constiintei de astazi.

In afara cazurilor de pericol de moarte si care sunt de resortul chirurgiei, avortul liber consimtit este un asasinat (Sinodul al VI-lea, canon 101; Athenagoras, Apolog, 35, Sfântul Ioan Gura de Aur, Om. V, 12, in Galat; Om. XIX 1, in Io.). (In Franta, numarul avorturilor este egal cu numarul nasterilor.) Remediul cel mai eficace ar fi prevenirea conceptiei. Astfel, reglarea nasterilor ia o importanta care nu înceteaza sa creasca.

In majoritatea tarilor, alegerea tehnicilor este libera, în Franta asistam astazi la o campanie virulenta pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. Articolul 3 declara: “Va fi pedepsit cu una pâna la sase luni închisoare si amenda între 100 si 5000 de franci oricine, în scopul propagandei anticonceptionale, va descrie, va divulga sau se va oferi sa dezvaluie procedee de prevenire a sarcinii, sau chiar sa faciliteze folosirea acestor procedee. Aceste pedepse se vor aplica oricui… va face propaganda anticonceptionala sau contra natalitatii”. Legea a fost inspirata de grija pentru viitorul tarii si nelinistea în fata diminuarii natalitatii.

Dar, pe de alta parte, “planificarea familiala” se ocupa de putinta cuplurilor de a-si dirija fecunditatea în mod rational: rarirea nasterilor, în functie de starea de sanatate a mamei, de posibilitatile materiale ale familiei si în vederea unei educatii echilibrate a copiilor. E lupta împotriva natalitatii necugetate, “lapinismul”. Este vorba asadar de mijloace pedagogice si medicale de a regla fecunditatea.

Trebuie sa facem distinctia radicala între cele doua planuri în care se pune problema. Prima este sociologica, demografica, a societatii si a Statului, în tarile subdezvoltate, unde exista o înspaimântatoare mortalitate infantila si amenintarea continua cu înfometarea, interventia societatii se impune vizibil. Dar aceasta interventie umana atinge elementul cel mai profund si cel mai intim al existentei umane.

Trebuie sa evitam confundarea umanului cu animalul, aplicarea principiilor unei crescatorii de animale la viata umana. Orice reglare obliga înainte de toate sa ai în vedere si sa pui baza unei politici cu totul noi a caminului familial. Societatea trebuie sa inventeze mijlocul de a oferi fiecarui cuplu conditiile umane ale unei vieti decente si ale unei bune educatii a copiilor. Un îndoit efort, unul economic, celalalt educativ pentru formarea cuplurilor si a parintilor, se impune înainte de orice interventie legislativa a statului, în loc sa tai, trebuie sa vindeci. Al doilea plan este cel al Bisericii, la care se raporteaza constiinta crestina a sotilor.

Biserica Apuseana, fidela conceptiei sale despre procreatie ca prima finalitate a casatoriei, se afla într-o situatie dintre cele mai dificile. Suprapopularea îndeamna cuplurile la abstinenta, ceea ce înseamna suprimarea pur si simplu a casatoriei. Formarea cuplurilor abstinente, “casatoria alba” (syneisaktism) a fost dezaprobata de Biserica primelor veacuri.

Fortând nota pâna la absurd s-ar putea spune ca însamântarea artificiala în care donator este sotul s-ar prezenta ca solutie optima. Scopul, procreatia, este atins si, în acest caz, el este stiintific controlat. Pacatul placerii e neutralizat si ar fi un fel de imaculata conceptie generalizata, împinsa la limita, o asemenea solutie în mod sigur nu are nimic crestin si nici un teolog nu a luat-o vreodata serios în consideratie (Putem nota ca în conditiile unui celibat impus, pentru un anume conformism pedagogic, masturbarea si chiar homosexualitatea sunt mai tolerate decât adulterul; femeia ar întina mai mult, caci nu sexualul, ci femeia se leaga nemijlocit de pacatul originar!).

Medicii afirma ca sfatul clasic si simplist al teologiei morale traditionale de a limita nasterile, cel al înfrânarii totale, nu e satisfacator. Experienta pastorala a duhovnicilor confirma aceasta constatare. Multi soti marturisesc esecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vietii conjugale. Se asista acum la o pasiva si surda opozitie a cuplurilor credincioase. E vorba de destinul lor prezent si viitor, si aici se pare ca nimeni nu poate decide în locul lor.

Conferinta Episcopilor anglicani de la Lambeth, în 1930, a formulat o noua pozitie a Bisericii în problema sexuala. Ea a legitimat cazurile în care o motivatie sanatoasa si morala impune refuzarea înfrânarii totale si recurgerea la metode neomalthusiene, medical anticonceptionale.

Enciclica Papei Pius al XI-lea, Casti connubii (31 decembrie 1930), declara, dimpotriva, ca “orice casatorie în care, cu voia sotilor, actul este lipsit de puterea lui naturala de a naste viata… este imorala”.

In planul teologiei morale, aceasta pozitie nu lasa loc nici unei îndoieli. Asa este declaratia din 13 martie 1961 a Cardinalilor si a Arhiepiscopilor din Franta: “Iubirea conjugala nu este o pasiune egoista preocupata numai de placere, ci o daruire reciproca si afectiva a fiintei care-si afla deplina înflorire în aducerea pe lume si constiincioasa educare a copiilor iubiti pentru ei însisi”. Recunoscând desigur si alte teluri, mai cu seama cel al comuniunii conjugale, iubirea se reduce totusi la aspectul functional, finalizat prin procreatie.

Se pleaca de la ceea ce este înscris în fire. Iubirea este supusa în întregime fiziologicului. Declaratia nu lasa nici o îndoiala: telul suprem al casatoriei este educarea copiilor “iubiti pentru ei însisi”. Acest dar dezinteresat este scopul legaturii sotilor si finalitatea iubirii lor.

Scopul a ce este cel mai adânc si intim în om se afla în mod ciudat proiectat în afara, obiectivat. Or, scopul ultim este deplinatatea fiintei conjugale în Dumnezeu, si Dumnezeu nu este niciodata exterior. El este realitatea cea mai launtrica spiritului uman. Altfel, în orice solutie care nu se plaseaza pe linia vietii conjugale în sine, ci pe cea a extensiei sale, nu se iese de fapt câtusi de putin din planul sociologic, chiar daca e ridicat pâna la “daruirea dezinteresata” printr-o abstractizare a vietii concrete si de o infinita complexitate a sotilor.

Se stie ca aceasta pozitie oficiala a teologiei morale are multi adversari. Acestia cer o revizuire fundamentala a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi, ci oamenii concreti si optiunile lor mereu libere si personale. Una este toleranta si altceva consideratiile interne si medicale de care trebuie sa tina cont decizia spirituala a unui adult care dispune de destinul sau. O directie autoritara formala risca sa striveasca omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificata colectivului, binelui general. Iubirea, taina ei se afla sociologic obiectivata.

Metoda numita în mod obisnuit metoda Ogino se bazeaza pe fazele “sterilitatii temporare fiziologice” ale femeii. Reperarea acestor faze si renuntarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade ofera, se pare, solutia simpla si practica desemnata de firea însasi. Enciclica Casti connubii admite clar aceasta solutie a vietii conjugale. Teologii nu înceteaza sa ceara biologilor sa faca uz de aceasta metoda considerata mai infailibila decât este, ea nefiind cu totul sigura. Declaratia Cardinalilor si a Arhiepiscopilor precizeaza: “A lua în considerare o “reglare a nasterilor” prin metode pe care stiinta le îmbogateste progresiv prin noi precizari implica supunerea constienta a sotilor unei reguli superioare de moralitate în manifestarile iubirii omenesti”.

Desigur, totul depinde de continutul regulii superioare a iubirii umane. Poate fi o împlinire în Dumnezeu, poate sa nu fie decât o reglare a functionarii naturale a sexualitatii… O asemenea reglare impusa în toate cazurile pune o întrebare nelinistitoare: cum poate un preot celibatar sa joace rolul de specialist în eros si sa dea sfaturi medicale?

Pe de alta parte, diverse brosuri si alte mijloace ofera calendare adaptate; în Germania, chiar si de la înaltimea amvonului se comunica metoda zisa a lui Schmulder. Se întelege ca, în fata acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intima a vietii conjugale, constiinta si demnitatea femeii, a cuplului si a iubirii sunt adânc ranite…

Reproducerea irationala, “lapinismul”, instinctul orb al barbatului care brutalizeaza femeia si îi impune sa aiba “copil peste copil”, ridica problema “maternitatii constiente”.

*

Pe vremea Sfintilor Parinti, problema aceasta nu s-a pus niciodata. Nu exista canoane care sa o trateze. Vechile culegeri de canoane nu mai sunt în întregime aplicabile si, de altfel, nu spun nimic despre acest subiect (Alaturi de canoanele înrudite cu nomismul iudaic, exista o cu totul alta traditie care suprima si condamna orice notiune de necuratie substantiala. Asa de pilda: Didascaliile, VI; Const. Apost. VI; Sfântul Atanasie este foarte categoric în epistola sa (canonul 2 al Sinodului Trullan); Syntagma de la Atena, IV, 67 – 77, 598; 611; V, 370, etc.

Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan, Fac. 38, 9-10) înseamna o eroare exegetica si o iesire din contextul notiunilor epocii despre sfintenie si tabuuri, despre lege si asteptarea mesianica. Punctul de plecare trebuie asadar sa fie spiritul patristic si nu o învatatura precisa care nu exista.

Este foarte limpede ca trebuie sa fie evitata orice complicitate cu o morala decadenta. Dar trebuie sa înlaturam si orice atitudine care abdica de la responsabilitatea umana si invoca prea usor Providenta divina. Aceasta atitudine nu are nimic comun cu actul credintei autentice. Dumnezeu a dat inteligenta si libertatea de a opta si de a actiona prin acte constiente si acest dar presupune datoria spirituala de a-ti asuma toate consecintele.

Ortodoxia, prin spiritul ei fundamental eshatologic, învata ca adevaratii stapâni ai istoriei sunt Sfintii si rolul Bisericii nu este de a formula, organiza si controla temporalul. Prezenta sa este constiinta teandrica (divino-umana) în lume. Biserica se ocupa de metanoia evanghelica, ea aspira sa-l schimbe pe om în faptura noua, sa-l faca plin de har; ea exorcizeaza puterile si apara Usa vietii, ea deosebeste duhurile si arata calea eliberarilor ultime; nu defineste regulile vietii sociale, nu prescrie retete, nu da raspunsuri gata facute în locul omului liber.

Dupa chipul lui Dumnezeu, Biserica are un respect nelimitat fata de demnitatea omului, preot al Preotiei împaratesti, si îsi pune în el încrederea, asteapta de la el propriile decizii la nivelul sfântului si al sfinteniei.

Astfel, afirmând aspectul personalist al casatoriei, Ortodoxia va apara întotdeauna demnitatea sotilor adulti. Biserica, episcopatul, orice preot nu va refuza niciodata un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal si în afara oricarei discipline generalizate, a eticii “binelui comun” si a legii.

Intr-un articol despre “Teologia pacatului” preotul V. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticonceptionale: “în practica obisnuita a Bisericii ruse, preotii, din discretie, nu pun niciodata întrebari cu privire la acest subiect… Domeniul relatiilor dintre sot si sotie este dupa parerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de catre preot… Problema nu se pune niciodata la ora actuala deoarece, asa cum am mai spus, domeniul relatiilor sexuale dintre soti nu face de obicei obiectul investigatiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind sa intre în intimitatea prin care se realizeaza unitatea celor doi într-un singur trup si în care prezenta unui al treilea, chiar îmbracat în vesmântul preotesc si fie numai cu întrebarile lui, ar fi neavenita”.

Opinia citata exprima corect si clar atitudinea Ortodoxiei. Faptul esential aici este ca Ierarhia ia profund în serios notiunea de Preotie împarateasca a credinciosilor si încoronarea mirilor care îi stabileste în Preotia conjugala.

Omul este cu adevarat uns rege, preot si profet. Aceasta demnitate nu poate sa ramâna un joc sau un titlu abstract. Ea este o vocatie foarte precisa care face apel la deplina maturitate pentru a-si gasi solutia proprie si a forma o decizie în urma optiunii libere a unui adult. Fiecare persoana îsi traieste destinul etern între constiinta sa si ochiul lui Dumnezeu. Aici un al treilea nu poate interveni.

Iubirea conjugala nu este un mijloc, ci scop suprem, sursa de sfintenie. Orice raport de la învatator la scolar este întru totul exclus. “Taina aceasta mare este” – cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matura, adulta, a sotilor si a iubirii lor.

Cea mai importanta – si aici spiritul Ortodoxiei joaca rolul lui deplin – este problema vârstelor spirituale. Cuplul trece printr-o maturizare care îsi afla la fiecare “vârsta” a vietii conjugale o solutie potrivita si care nu suporta nici o reteta generala, nici o supunere fata de “binele comun”.

Asceza conjugala, alimentata de o viata plenara în Biserica, aduce prin ea însasi stapânirea necesara pentru a alege si a judeca situatia în acord cu vârsta spirituala si cresterea armonioasa a darurilor. Biserica nu ofera decât elemente de judecata cel mult, nu exercita nici o constrângere, menirea ei este de a-l elibera pe om de orice forma a sclaviei pentru a face din el un cetatean liber al împaratiei. Parasind acceptia sociologica si finalista a procreatiei, solutia vine prin arta inventiva a lui magnus amor, a marii iubiri, si prin harul care o acopera.

*

Intr-un mare numar de casatorii, teama de sarcina face sa planeze o teroare si compromite orice armonie posibila. Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibreaza orice constructie si asa fragila.

Se mai adauga aici si un freamat de panica în fata suprapopularii. Negasind un alt scop si o alta semnificatie actului sexual decât procreatia, învatatura oficiala devine aspra si îsi apara în primul rând principiile doctrinare. Or, nobletea unui cuplu credincios consta tocmai în faptul ca face din sexualitate altceva decât este în lumea animala.

Invatatura curenta pune o întrebare inevitabila: putem cu adevarat si în mod sincer sa facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate si alte mijloace anticonceptionale, de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur?

Distinctia între actul complet si incomplet este grosier materialista, învatatura elaborata de celibatari închide cuplurile într-o cazuistica a mijloacelor, le obliga sa caute “trucuri”, sa se eschiveze si sa triseze litera doctrinei oficiale.

In acest caz, pe buna dreptate, aceasta îi priveste ca pe niste “neispraviti” si “iresponsabili”, adolescenti mai mult sau mai putin supusi greselilor. Dezastrele care urmeaza sunt zdrobitoare. Trebuie s-o marturisim deschis, daca se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder, granita dintre autorizat si neautorizat, între firesc si nefiresc devine foarte slab trasata, imprecisa si schimbatoare.

Tehnica hindusa a Upanisadelor si a scrierilor tantrice, cunoscuta sub denumirea de vajroli mudra este o stapânire care ar putea fi integrata în categoria, surprinzatoare în multe privinte, numita de teologia morala “dezmierdare conjugala”, dar e limpede ca si aici se poate trisa (“Dynam Institut” al lui Paul Chanson propune “o tehnica bazata pe educatia reflexelor, care permite prelungirea dupa vointa a raporturilor sexuale si de savârsirea lor fara a ajunge la emisia seminala”, întreprinderea se declara “catolica” si este o consecinta a unei mentalitati pastorale la limita logicii. Ca sa evite “fraudele contra naturii” se comite frauda împotriva sistemului reflexiv, pentru a fi în acord cu litera legii, în fapt este mai mult decât o frauda contra naturii, este o perversiune a spiritului.).

Actul “prezervat” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic sau printr-o stapânire voita, toate, fara exceptie sunt nefiresti, daca nu ne jucam cu vorbele. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o solutie spirituala si adulta.

In prezenta interdictiilor orice solutie este un trucaj sau o trisare. Chiar si abstinenta, când este impusa si nu liber dorita si acceptata, nu are decât o înselatoare aparenta spirituala si amplifica conflicte care distrug echilibrul.

Dupa o anumita teologie morala, când intentia de a limita nasterea este îndreptatita, mijlocul, daca este contrar firii, este ilicit. Dar care este criteriul? Metoda Ogino regleaza în acord cu legea, dar în acest caz legea însasi triseaza. Problema nu este cea a mijloacelor, problema este în primul rând de ordin spiritual. Orice subterfugiu înseala constiinta si raneste iubirea.

Procreatia voluntara este mult mai nobila decât cea datorata orbeste hazardului, cel mai adesea neprevazuta si indezirabila. Daca se accepta nasterile fara dureri, nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde nasterea pune o grava problema si unde iubirea, plina de angoasa si anxietate, traieste într-un climat în care risca sa piara.

Nimeni nu poate constrânge femeia sa ramâna însarcinata. Procreatia nu poate fi decât creatia gândita a unor fiinte libere si pregatite prin rugaciune. Pentru ca un copil sa fie în mod liber voit, trebuie sa fie data si o posibilitate de a nu-l avea. Intre “lapinismul” inconstient si abstinenta fortata si impusa, solutia nu trebuie câtusi de putin sa perturbe comuniunea conjugala. La animale, automatismul vietii sexuale (rutul) urmareste fecundarea si reduce orice manifestare sexuala la momentul prescris de natura. La om, ordinea este total diferita si orice reducere a crosului la procreatie este o cadere la nivelul animal.

Iubirea umana înalta fiziologicul la nivelul daruirii spirituale reciproce si îmbogateste toata viata cu armoniile sale. Iubirea include procreatia, dar aceasta din urma nu o defineste pe cea dintâi; nici nu o epuizeaza câtusi de putin si omul trebuie sa decida cu libera si suverana sa constiinta în fata lui Dumnezeu si a tainei iubirii.

Este limpede ca nu se pot recomanda pur si simplu tehnicile contraceptive, solutia cea mai demna fiind stapânirea spirituala. Dar omul trebuie sa se înalte progresiv la aceasta stapânire si sa o faca liber. Sotii sunt deja “subiecte” care se trateaza reciproc ca persoane responsabile si libere în destinul si în arta lor de a se iubi.

Solutia adevarata nu va fi niciodata nici usoara, nici mecanica, nici comoda. Nasterea fara dureri nu diminueaza cu nimic daruirea totala, pâna la riscul de a pierde viata si pâna la acceptarea durerilor spirituale.

La ora maturitatii sale, iubirea transcende orice reglare, orice tehnica, orice prescriptie exterioara si se înalta la punctul crucial; credincioasa chemarii sale, ea nu poate evita piscul iubirii rastignite pe cruce.

*

Statul secularizat favorizeaza laicismul care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfectionat prevazut cu tehnici si retete. O asemenea perfectiune sfârseste în nevroza care este un profund dezacord cu sine însusi.

Solutia umana nu poate veni decât dintr-o mentalitatea religioasa care aduce sfintenia vietii, pune începutul unei cugetari mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele doua sexe si ofera eliberarile ultime.

Educarea adolescentilor si a maselor de oameni trebuie sa comporte recunoasterea valorii pozitive, mistice a castitatii. Pentru o fiinta a carei structura spirituala este casta, nu sunt probleme, ea nu alege, ci îsi traieste iubirea “supranatural de natural”.

Cel ce cere învoiri, autorizatii si retete dovedeste prin chiar acest fapt ca este înca adolescent si nu are înca dreptul. “Morala” are foarte putin de-a face aici, caci este în joc persoana si în lume nu exista doua persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat si se multumeste cu morala învatata nu depaseste nivelul gregar al turmei si poate afla aici suficiente directive.

Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii.

Iubirea nu cunoaste reguli morale, ea cunoaste valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea si inspiratia, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Pedagogia abdica în pragul tainei prin care iubirea realizeaza si naste persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelica de abolire a Legii este plinirea ei desavârsita. In slujirea conjugala, iubirea cunoaste abisurile, dar si acele înaltimi de pe care viata se avânta în împaratie.

Din “Taina iubirii“, de Paul Evdokimov