Interviu cu o mamă a 7 copii

– Câţi copii aveţi?
– Şapte copii.
– Cum i-aţi crescut, cum i-aţi învăţat, v-a fost greu, cum v-aţi străduit să-i creşteţi?
– M-am străduit să-i cresc în frică de Dumnezeu pentru că nici o avere pe lumea aceasta nu poţi s-o dai şi nu este mai mare decât frica de Dumnezeu. Dacă îţi dai copilul în mâna lui Dumnezeu şi-l înveţi cu frică nu-ţi va fi frică niciodată. În orice situaţie se va afla el va şti că trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel de Sus care totdeauna o să-l asculte şi totdeauna o să-i îndeplinească rugăciunea şi în faţa nici unui lucru nu i se va părea greu pentru că-L are totdeauna pe Dumnezeu cu el.
– Cum i-aţi învăţat pe copii să se roage?
– Prima dată m-am aşezat eu în genunchi şi i-am obligat – dacă s-ar putea spune aşa – să stea alături de mine şi să facem rugăciunea. Eu citeam rugăciunea cu glas tare iar ei ascultau. Mai târziu, după ce s-au mărit, după aceea, fiecare şi-a luat cartea de rugăciuni şi a început să se roage pentru că îmi dădeam seama că de acuma nu ne mai puteam ruga împreună întrucât fiecare are felul lui de deschidere înaintea lui Dumnezeu şi nu mai puteam, luându-i pe toţi la un loc, nu se mai puteau deschide ei şi să vorbească ei direct cu Dumnezeu într-adevăr, de la inimă la puterea divină.
– Aţi întâlnit şi piedici, adică copiii s-au opus când i-aţi învăţat cum să se roage, cum să se închine, cum să vină la Biserică?
– Nu. Copiii au fost ascultători, în afară de cel mai mic băiat, pe care, cam cu greu îl aduceam la rugăciune. Lor le plăcea şi chiar de multe ori se aşezau la rugăciune înainte de a mă aşeza eu şi, chiar spre ruşinea mea, câteodată când nu mă rugam, ei încercau să spună: Mamă, nu ne rugăm, şi nu este timpul de rugăciune? Dar ei au mers totdeauna cu mine şi niciodată parcă nu am văzut în sufletul lor o împotrivire. Deci, erau totdeauna bine dispuşi să meargă la biserică şi cu acest prilej vreau să arăt dragostea unuia dintre copiii mei pe care nu am văzut-o la ceilalţi atunci când eu nu puteam merge la biserică într-o duminică, el, fiind la o vârstă foarte fragedă, era vorba şi de 4, de 5 ani, când de-abia putea merge pe drum singur, se îmbrăca, mergea la biserică şi asculta slujba până la sfârşit şi venea acasă de multe ori cu daruri şi cu recompensa celor din jur care vedeau că un copil care de abia se zăreşte printre oameni vine singur şi se închină şi merge la biserică şi acest copil îl văd astăzi cu aceeaşi râvnă şi mult ancorat, şi mult legat şi, deşi a trecut prin nişte momente foarte grele, a avut şi două accidente foarte mari, el totuşi este foarte legat şi cu gândul mereu spre Dumnezeu, spre a face cele bune pentru sufletul lui şi pentru ceilalţi .
– Ce bucurii aţi avut?
– Bucuria pe care o am de pe urma lor este aceea că toţi, cu excepţia unuia care merge mai greu, se roagă, merg la biserică, încearcă să vadă esenţa problemelor religioase, şi de multe ori am observat că ei, prin ceea ce au dobândit în timpul şcolii, în timpul predicilor de la biserică, m-au corectat în multe privinţe şi din aceasta am înţeles că totuşi pe ei îi preocupă şi pun un accent deosebit pe înţelegerea lucrurilor esenţiale pe când eu, le-am făcut nu totdeauna din dragoste, le-am făcut de multe ori poate şi din frică, şi din evitarea pedepsei pe care o merităm pentru păcatele noastre însă ei, am văzut că au înţeles problemele şi au înţeles esenţa şi pe Dumnezeu ca pe un prieten al nostru, nu ca un pedepsitor şi ca cineva care ar sta numai să ne vâneze greşelile noastre şi de multe ori chiar situaţii în casă ei nu s-au sfiit să ne spună: Mamă, în problema aceasta să ştii că nu ai dreptate şi aici ai greşit” şi lucrul acesta pe mine nu m-a supărat şi, privind cu ochii înţelegerii şi cu ochii minţii, am văzut că în ceea ce ei mi-au reproşat şi mi-au făcut observaţii, într-adevăr erau cele adevărate, şi bineprimite şi binevenite .
– Cum i-aţi învăţat să postească?
– Postul, întâi a fost mai mult obligat. Deci, eu am introdus postul şi le-am spus că trebuie să postim şi mulţi ani m-am bucurat de dragostea lor pentru post şi, poate pe undeva îmi pare rău, ca om, că, de multe ori, când nu era mâncare de post în casă, chiar cei mai mici renunţau la mâncare şi nu mâncau de loc. Deci dacă nu găseau mâncare, atunci ei preferau să stea flămânzi decât să mănânce de frupt. Mult timp a fost lucrul acesta şi atât timp cât totuşi postul a fost peste ei şi rugăciunea şi ei au făcut rugăciune, am văzut pur si simplu cu ochii mei, cum, şi copilul care mi-a făcut mie probleme, a fost un copil bun şi a fost un copil care nu mi-a creat probleme. Din moment ce a părăsit postul, în special rugăciunea, copilul s-a schimbat.
– V-a fost greu să postiţi sau chiar acuma vă este greu să postiţi?
– Când începe postul este o plăcere. Şi de multe ori spuneam în mintea mea şi câteodată spuneam şi altora, n-aş vrea să se termine postul niciodată pentru că noi îl luăm ca pe o înfrânare, dar înfrânarea aceasta devine apoi o deprindere şi, nu numai alimentele, căci eu nu socotesc că a te opri de la alimente este aşa un mare lucru dar, faptul că tot se spune mereu despre post, mereu ne oprim şi de la fapte – e Postul Mare, e postul Maicii Domnului, e postul Naşterii Domnului – să nu fac asta, să nu fac asta, şi pentru asta parcă aş vrea ca postul să nu se termine. Pentru că noi considerăm că perioada postului, dacă a trecut, gata, am terminat-o. Dar frica aceasta pentru a nu face ce nu este bun să ne intre după aceea în deprinderea noastră şi noi ar trebui să nu considerăm post numai cele 4 perioade de post care sunt rânduite de Sfânta Biserică. Ar trebui ca viaţa întreagă a noastră să o considerăm un adevărat post, aşa socotesc. Şi, ce sa mai spunem, carne parcă nu mi-ar trebui niciodată. Şi postul este atât de frumos şi aşa de mult îl aşteptăm că parcă n-am vrea să se termine, nu pentru că ne abţinem de la mâncare, ci pentru că sunt rugăciunile aşa de frumoase, sunt slujbele bisericii aşa de frumoase şi, mâncarea o punem pe planul doi.
– Ce aţi observat la copii în perioada aceasta de după revoluţie?
– Copiii mei, dacă eu i-am crescut în frică de Dumnezeu, pentru ei parcă… aşa…. Comportamentul lor după revoluţie n-aş putea spune că a fost mult diferit faţă de celălalt. Pentru că eu de la vârsta de 6 săptămâni după ce i-am născut şi i-am dus la Biserică eu nu i-am mai lăsat, pentru că educaţia religioasă nu o începem la 16 ani, o începem de la cea mai fragedă vârstă şi copilul, dacă este dus la biserică, dacă ascultă Sfânta Slujbă, chiar dacă este mic, de câteva luni, binecuvântarea preotului vine, copilul este în preajma lui Dumnezeu totdeauna prin binecuvântările pe care le face preotul şi atunci mie nu mi s-a părut atât de greu şi lor nu li s-a părut ceva… Ei veneau şi-mi spuneau acasă de comportările colegilor însă ei, fiind crescuţi într-un climat şi într-o atmosferă religioasă în casă, lor nu li s-a părut ceva extraordinar şi nici n-aş putea spune că au fost afectaţi pentru că ei deja erau crescuţi în acest climat. Deci eu nu le-am adus ceva în plus – că au văzut emisiuni la televizor de credinţă, că au auzit la radio mai mult, totuşi ei au fost adăpaţi de la izvorul Sfintelor Biserici şi îmi aduc aminte de fetiţa care a reuşit prima la seminar – ei nu i-a trebuit nici o oră de pregătire la preotul paroh pentru a intra la seminar. Deci cu ce ea a venit la examenul de admitere, la proba de religie: cu predicile preotului pe care ea le-a ascultat la Biserică plus un pic de parcurgere a bibliografiei obligatorii dar aceasta bineînţeles că nu o putea face în câteva săptămâni. Deci ea a avut deja pregătirea aceasta din cea mai fragedă vârstă şi a putut să facă faţă examenului cu uşurinţă.
– Ce părere aveţi despre faptul că mulţi tineri căsătoriţi amână naşterea pruncilor sau chiar evită naşterea pruncilor?
– Este un lucru pe care eu îl socotesc a fi nelalocul lui dacă o luăm din multe puncte de vedere. În primul rând, rodul dragostei noastre sunt copiii. Copiii se aduc la tinereţe pentru că aşa este normal şi aşa este bine. Părinţii, aducând copiii imediat după căsătorie, au răbdare, au puterea de a-i creşte, de a-i educa. Pe măsură ce ei îmbătrânesc, trece vârsta, nu mai este puterea aceea de a-i ajuta pe copii. După aceea, copilul ajuns în familie, uneşte şi sudează familia extraordinar. De câte ori poate membri cuplului întâlnesc obstacole şi primul lucru este: să mă despart! Dar, faptul că apar copiii, ei te ţin legat şi nu-ţi mai dau voie. Mai ales că, nu ştiu pentru partea bărbăteasca, dar pentru parte feminină, pentru mamă, mama după ce a devenit mamă nu mai trăieşte pentru ea, ea trăieşte pentru copil şi tot ce are mai bun dă copilului şi atunci este un sens al vieţii, deci ai vrea să mori, ai vrea să termini cu viaţa, ţi se par lucrurile grele în viaţă dar nu mai poţi face asta pentru că ai o datorie faţă de acea fiinţă nevinovată care aşteaptă totul de la tine. Şi, aş putea spune, cu cât avem mai mulţi copii, cu atâta, şi Îl bucurăm pe Dumnezeu că nu ne opunem voinţei lui şi după aceea harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. De câte ori n-am fi putut fi pedepsiţi pentru păcatele noastre,dar copiii vin ca un zid, se interpun între noi şi Dumnezeu şi Îl obligă pe Dumnezeu să nu ne pedepsească pentru păcatele noastre. Nevinovăţia lor, curăţenia lor Îl fac pe Dumnezeu să ne ţină în viaţă şi pe noi ca părinţi şi să avem grijă de dânşii. Deci de câte ori n-am merita pedeapsa dar copii sunt aceia care opresc, câteodată, pedeapsa lui Dumnezeu şi părinţii, în felul acesta capătă îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă şi minte şi supravieţuiesc şi trăiesc alături de copii. Nu sunt copiii o piedica. Dacă ţi-ai ales calea de căsătorie şi vrei să trăieşti în lume, atunci singurul lucru care te mântuieşte sunt copiii. Dar nu copiii să-i aducem ca să întărim rândurile iadului ci copii pe care să-i creştem pentru Dumnezeu. Şi asta trebuie să o ştie o mamă, şi dacă n-o ştie, mama să se ducă şi să întrebe şi să pună mâna pe o carte pentru că astăzi toate femeile ştiu carte şi avem aşa un izvor de bogat de cărţi. Dacă altădată nu le găseam şi nu ştiam pe cine să întrebăm, dacă n-avem timp să mergem la duhovnic să ne lămurească avem atâtea cărţi şi numai să vrem să punem mâna pe o carte, că în toate părţile găsim cărţi, şi atât de clare şi atât de edificatoare, care ne pot deschide şi lumina mintea şi suntem datoare ca mame să facem acest lucru pentru că răspundem în faţa lui Dumnezeu de sufletele pe care le-am adus pe lume.
– Foarte mulţi tineri căsătoriţi invocă motivul că ar vrea să aibă copii dar totuşi nu sunt stabiliţi la casa lor, nu-şi au o situaţie materială rezolvată, încă nu-şi au anumite condiţii. Spuneţi-mi, v-a fost greu, la situaţia pe care aţi avut-o, la salariul pe care l-aţi avut sau poate anumite condiţii în care v-aţi descurcat. Aţi rezolvat, aţi reuşit să-i creşteţi fără o prea multă aşezare sau bunăstare materială ?
– Nu este situaţia materială o piedică. De ce? Pentru că noi, dacă considerăm că partea materială este o piedică, atunci noi ne gândim că copilul îl hrănim numai ca pe un – iertat îmi fie – ca pe un animal. Din moment ce suntem maturi, noi nu creştem copilul numai în spiritul de a-l hrăni cu hrană pământească. Deci nu avem nici o scuză şi nu avem nici un motiv să amânăm venirea copiilor pentru că nu avem ce ne trebuie. În momentul în care apare un copil imediat Dumnezeu ne trimite şi posibilităţi de a-l creşte. Eu spun din propria mea experienţă, că, poate a fost şi vremea când a fost salariul mare, când am avut cu ce mă descurca dar, n-aş putea spune şi n-aş putea niciodată să mă plâng că atunci când veneau copiii pe lume nu aveam ce să le dau sau nu aveam ce să le ofer. Culmea, ca de fiecare dată, cu fiecare copil, Dumnezeu tot mi-o deschis o portiţă, şi tot mi-o trimis prin mâini nevăzute ajutor ca să-l cresc şi eu nu ştiu cum i-am crescut şi când a trecut timpul şi niciodată nu pot să spun că copiii mei au fost vreodată mici, şi am dus lipsă de ceva. Au trăit părinţii, m-au ajutat părinţii, m-au ajutat străinii,deci de undeva mi-a venit ajutor de la Dumnezeu şi totdeauna am avut ce le pune pe masă. Mi-e ruşine parcă aşa, să spun că s-a întâmplat vreodată să nu am ce le pune de mâncare, şi chiar dacă astăzi n-am avut, mâine Dumnezeu mi-o trimis şi tuturor le spuneam: nu vă gândiţi că n-o să aveţi ce le pune pe masă pentru că 7 copii pentru ziua de astăzi şi pentru timpul când i-am adus pe lume erau oricum o curiozitate şi o nedumerire pentru mulţi, dar din cei care mă întrebau erau persoane care aveau câte un copil. Nu vreau să-i judec, dar acele persoane care se îngrijeau aşa de mult de situaţia copiilor mei au ajuns astăzi să aibă nişte copii care nu le-au adus decât numai ruşine. Nu pot şi.. nu numai atât .. Dar am întâlnit persoane care de multe ori au venit şi mi-au cerut scuze şi mi-au spus aşa:Îmi pare rău că ţi-am făcut observaţie şi, poate, te-am judecat în mintea mea pentru că ai copii, că uite acum îmi dau seama că aş fi fost mult mai fericită dacă aveam mai mulţi copii pentru că, cu unul sau cu doi nu putem să avem bucuria de a fi părinţi şi de a ne simţi într-adevăr că am adus o roadă pe pământ cât am trăit.
– Ce vreţi să transmiteţi ascultătorilor noştri, îndeosebi tinerilor căsătoriţi, un cuvânt spre încheiere?
– Tinerilor care se căsătoresc le-aş dori ca, câteva momente pe săptămână, dacă nu în fiecare zi, să rezerve pentru hrana sufletească şi să apeleze cu timp şi fără timp la duhovnici, la rugăciune, la cărţile sfinte şi să se înarmeze cu învăţătura cea buna, despre rolul pe care îl are familia în societate, şi, de asemenea, neapărat trebuie să se înarmeze cu cunoştinţe referitoare la creşterea şi educarea copiilor pentru că bunul Dumnezeu a instituit căsătoria şi căsnicia ca pe ceva sfânt şi dacă noi nu ştim ce trebuie să facem faţă de copii şi cum să-i creştem, ne trezim că anii trec şi nu vedem în copiii noştri un adevărat creştin şi pentru aceasta bine-nţeles că dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Deci, pe lângă celelalte preocupări să ne facem timp cum putem şi să cercetăm Biserica, să cercetăm cărţile sfinte şi să vedem ce şi cum trebuie să procedăm în cazul când vin copii pe lume şi în cazul în care apar şi în casa noastră dificultăţi pentru că atât timp cât noi suntem puşi în gardă şi avem cunoştinţe şi ne rugăm la Dumnezeu, tot ce apare în viaţa noastră nu ni se pare decât un mic prag. Şi dacă noi vom lăsa problemele religioase pe planul doi, să ştiţi că toate se duc de râpă şi nu avem nici o mulţumire şi nu sporim în aproape nimic. Degeaba avem casa plină de giuvaeruri, degeaba la noi este casa “lună”, aşa cum se spune în ceea ce priveşte curăţenia, dacă noi nu ne curăţim sufletul şi nu ne curăţim prin mijloacele pe care le avem la îndemână mă tem să nu transmitem şi copiilor noştri şi timpul de reculegere şi timpul de remuşcare nu va întârzia să se arate. Şi este păcat să aducem copii pe lume şi să nu-i învăţăm ce trebuie. Suntem mai mult, noi părinţii, suntem mai mult, iertată-mi fie expresia, criminali, dacă noi nu dăm hrană sufletească copiilor. Nu învăţat, nu mare parlamentar să dorim din copilul nostru, ci să dorim un copil smerit,un copil ascultător,un copil răbdător,un copil care să se mulţumească totdeauna cu ce are, un copil harnic şi un copil care să dorească avutul lui numai pe muncă cinstită şi un copil care să-şi îndrepte gândul spre Dumnezeu. Asta trebuie să fie grija noastră cea mai mare. Şi dacă noi vom reuşi să facem asta din copiii noştri, celelalte, după aceea, încet, încet ne vom debarasa de ele şi nici nu ne vor trebui pentru că nu e altă avere a omului decât atunci când are pe Dumnezeu în suflet, în sufletul lui şi în toate preocupările lor.
– Vă mulţumim foarte mult şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică să-şi reverse harul Său peste toţi acei care, într-adevăr iubesc pe Dumnezeu şi vor să-L cunoască, vor să-L asculte, vor să-I urmeze şi, să putem cunoaşte şi noi cât de multe bucurii şi cât de multe binefaceri primesc acei care nu se păzesc de a naşte copii şi de a-i creşte în frica lui Dumnezeu.

Sfaturi pentru tineri

Despre Sfântul Lavrentie de Cernigov se spune că, pe când era în viaţă, nu participa la cununia celor ce veneau să o facă în Mânăstirea Cernigovului. Şi aceasta, pentru că, fiind înzestrat cu darul înainte vederii, cunoştea dinainte când cei ce se cununau mai erau sau nu feciori.
Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit a spus că: „această pereche într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că am văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul.”
Iată o mărturie din care se vede clar cât de importantă este pentru suflet starea de curăţie, trupească şi sufletească, a celor ce se căsătoresc şi cât de plăcută este înaintea lui Dumnezeu.

Întrebarea serioasă ce trebuie să şi-o pună tânărul sau tânăra este: până unde trebuie să meargă în relaţia de prietenie ce precede căsătoria? Până la relaţia trupească? Filmele erotice pe care le vede pe toate canalele, site-urile provocatore de pe internet, revistele porno ce stau pe toate tarabele vor îndemna să se facă aceasta. Se aduc şi argumente „medicale” şi „ştiinţifice” care ar demonstra că abstinenţa până la căsătorie nu-i sănătoasă. Poate fi cuprins şi de un complex de inferioritate. Colegii lui, prietenii lui, au făcut-o. De ce să nu o facă şi el?

Şi totuşi învăţătura cuminte a Bisericii îi spune să n-o facă. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt şi tineri integri care nu o fac până la căsătorie. Dacă tânărul este cu adevărat curajos, poate spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei ce au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese de ce le spun alţii, chiar cu riscul de a fi luaţi în batjocură.
Voim să facem referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e ca o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate.

Poate aţi auzit de deviza ”Make love, not sex!” Am văzut că în ultima vreme  această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei.
Ce este interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.

Totuşi, ei nu înţeleg că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci au înţeles doar că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spunem că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci am fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus.
Dar pentru că Dumnezeu există, noi înţelegem deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor.

Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad.

Pentru că ne dăm seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice aveţi nevoie, vă repetăm că cei care au încercat să-şi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Chiar aceste suferinţe şi singurătatea pe care le implică aceste eşecuri sunt o pregustare pământească a iadului.

Familia

Familia!… Ce aşezământ dumnezeiesc!… Ce cuvânt scump nouă, tuturor!… Zicem „familie” şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi ne-au crescut… Zicem „familie” şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.

Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajează să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii. Vorbind despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o năzuinţă de unire, de contopire. Este iubirea care îi mână pe cei tineri să se caute unul pe altul, să se dorească, să se completeze. El şi ea, din toate timpurile şi din toate locurile, se simt atraşi printr-o tainică dorinţă, care este în acelaşi timp o imensă putere, căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.

Dar cum la o construcţie se trasează mai întâi, se sapă şi se aşează fundaţiile, aşa la o căsătorie trebuie să se asigure condiţiile materiale şi morale pentru ca acea unire dintre soţi să fie tare şi să-şi atingă scopurile sale. Asta înţelegem noi prin „pregătirea pentru căsătorie”.

Iată care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă în seamă cei care vor să întemeieze o familie:

Viitorilor soţi li se va cere mai întâi etatea potrivită pentru a se angaja în viaţa conjugală. Astfel că, pentru căsătorie se cere o vârstă anumită, când puterile trupeşti şi sufleteşti să fie capabile a împlini îndatoririle vieţii în comun.

Tot în legătură cu pregătirea se cuvine să amintim datoria de a chibzui bine şi a cerceta îndelung caracterul persoanei de care vrei să-ţi legi viaţa. Căci de multe ori o hotărâre pripită aduce o căinţă lungă. Căsătoria este un angajament pentru viaţa întreagă, un lucru mare, o taină dumnezeiască şi ea nu poate fi lepădată precum arunci o floare după ce s-a veştejit.

Pregătirea pentru căsătorie

Familia!…Ce aşezământ dumnezeiesc!…Ce cuvânt scump nouă, tuturor!… Zicem „familie” şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi ne-au crescut… Zicem „familie” şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.

Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajeză să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii. Vorbind despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o năzuinţă de unire, de contopire. Este iubirea care îi mână pe cei tineri să se caute unul pe altul, să se dorească, să se completeze. El şi ea, din toate timpurile şi din toate locurile, se simt atraşi printr-o tainică dorinţă, care este în acelaşi timp o imensă putere, căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.

Dar cum la o construcţie se trasează mai întâi, se sapă şi se aşează fundaţiile, aşa la o căsătorie trebuie să se asigure condiţiile materiale şi morale pentru ca acea unire dintre soţi să fie tare şi să-şi atingă scopurile sale. Asta înţelegem noi prin „pregătirea pentru căsătorie”.

Iată care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă în seamă cei care vor să întemeieze o familie:

Viitorilor soţi li se va cere mai întâi etatea potrivită pentru a se angaja în viaţa conjugală. Astfel că, pentru căsătorie se cere o vârstă anumită, când puterile trupeşti şi sufleteşti să fie capabile a împlini îndatoririle vieţii în comun.

Tot în legătură cu pregătirea se cuvine să amintim datoria de a chibzui bine şi a cerceta îndelung caracterul persoanei de care vrei să-ţi legi viaţa. Căci de multe ori o hotărâre pripită aduce o căinţă lungă. Căsătoria este un angajament pentru viaţa întreagă, un lucru mare, o taină dumnezeiască şi ea nu poate fi lepădată precum arunci o floare după ce s-a veştejit. 
 
Motivul cel dintâi – am zice unicul motiv – care trebuie să-i călăuzească pe cei ce doresc să păşească pe drumul cel frumos dar plin de răspun-dere al căsniciei, este iubirea.
Când zic „iubire” nu ne gândim la atracţia simţurilor care se hrăneşte din frumuseţea trăsăturilor feţei, din strălucirea ochilor, din culoarea părului… ci avem în vedere acea afecţiune sfântă şi curată, gata de jertfă pentru binele aproapelui. Se cere o iubire care nu se caută pe sine, ci urmăreşte mulţumirea şi folosul celuilalt.

Fireşte, dragostea trupească este importantă la temelia unei căsnicii. Este un instinct puternic, o lege a naturii, care atrage la căsătorie, aşa cum legea atracţiei universale e lucrătoare în mişcarea corpurilor cereşti. Dar, dragostea trupească, singură, e prea slabă pentru a putea rezista la grelele încercări şi necazuri ce pot apărea în viaţa celor doi. Atracţia simţurilor trebuie supusă iubirii sufleteşti, izvorâtă din duhul lepădării de sine şi al jertfei. Această iubire sufletească trebuie să aibă întâietatea. În căsătorie întelegerea sufletească ţine locul pe care-l au rubinele în mecanismul unui ceas. Numai despre afecţiunea sufletească se poate spune ceea ce zicea apostolul despre iubire în genere: „Ea nu cade niciodată”. Pe când dragostea înte-meiată numai pe frumuseţea trupului se usucă întocmai ca roua, se trece ca un vis…

Fac o neiertată greşeală părinţii care vânează avere pentru copiii lor, tinerii care caută „situaţii” înalte prin căsătorie. Averea cea mai scumpă este un tovarăş de viaţă cinstit, de caracter. Mai bine să dobâdeşti o comoară în fiinţa cu care te legi, decât să o aduci în casă cu dânsa. După cum zice şi înţeleptul legii vechi: „Cel ce şi-a găsit o femeie bună, şi-a dobândit cea mai mare avuţie, un ajutor de care are trebuinţă, un stâlp care să-l sprijine”  (Isus Sirah ).

Nu putem încheia învăţătura despre pregătirea pentru căsătorie fără să nu amintim de datoria curăţiei.

Legea care trebuie să stăpânească viaţa tinerilor înainte de căsătorie este fecioria, adică abţinerea de la orice întinăciune, păstrarea parfumului tinereţii.

În numele sfinţeniei creştine câştigate prin botez, în numele demnităţii umane şi în numele copiilor care se vor naşte din trupurile lor, tinerii, băieţi şi fete, sunt datori să-şi ţină trupurile lor în curăţie deplină. Drumul spre cununie trebuie să stea sub semnul vălului alb pe care îl îmbracă mireasa în ziua nunţii. Asta înseamnă castitate, curăţie. De aceea, tinerilor le adresăm cuvintele marelui apostol al neamurilor: „Nu ştiţi oare că trupul vostru este biserică a Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Preamăriţi aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu!”

Noi nu suntem ai noştri, adică nu putem dispune după bunul plac de viaţa noastră; nu avem voie să o robim poftelor celor necurate. Fiindcă Iisus Hristos ne-a răscumpărat cu prea-scump sângele Său şi aparţinem Lui, ca Dumnezeului dreptăţii şi stăpânului sfinţeniei. De aici pentru viitorii soţi marea răspundere de a nu face din trupurile lor unelte ale necurăţiei. Ei trebuie să rămână până la altar curaţi, neprihăniţi, adevărate temple ale Duhului Sfânt.

Nu tăgăduim! Înfruntarea asalturilor năvalnice ale duhurilor rele, rezistenţa în faţa ispitelor inimii, ale pildelor prietenilor, este grea. Dar mai ştim că Dumnezeu nu a pus poveri pe umerii noştri peste puterile omului. Şi mai ştim că toate sunt cu putinţă celui ce crede şi se roagă.

Temelia căsătoriilor fericite, precum şi ruina celor nefericite se află în sufletele băieţilor şi a fetelor, şi anume în anii tinereţii lor.

Preot Ştefan Slevoacă

Despre avort – Parintele Paisie Olaru

35. Ce canon de pocainta randuiti mirenilor, parintilor care au copii si tinerilor care vor sa se casatoreasca ?

– Mirenilor le dau canon dupa cum se prezinta. Pentru cei cu copii multi, cel mai mare canon este sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu, si sa nu-i ucida prin avort sau prin sminteala. Cei ce nu au copii sant datori sa faca milostenie, daca au cu ce; iar daca sant saraci, sa nu fure si sa urmeze la biserica. Iar tinerilor le dau canon ca, mai inainte de casatorie, sa fie cuminti si cinstiti; iar dupa cununie, le dau canon sa nasca copii cati le va da Dumnezeu, sa nu faca avorturi, nici sa se pazeasca pentru a nu avea copil. Apoi, sa-si aiba un duhovnic bun, sa se marturiseasca des si sa pazeasca legile Bisericii, postul, infranarea si cumpatarea.


36. Care este datoria principala a celor casatoriti ?

– Crucea casatoritilor este a-si implini toate datoriile legate de taina nuntii. Intai sa nasca si sa creasca copii in frica de Dumnezeu. Apoi, sa fie uniti intr-un gand in toate greutatile vietii si sa-si pazeasca patul neintinat. Daca sotii asculta de Hristos, de Biserica si de pastorul lor sufletesc, pot implini cu cinste datoriile lor crestinesti si-si duc cu usurinta crucea vietii pe care si-au ales-o, iar daca se indeparteaza de Biserica, de preot si de sfanta rugaciune, ii impresoara ispitele si greutatile vietii, cad in pacate de moarte, isi avorteaza copiii, se ingreuiaza de nasterea de fii si nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii ” De aceia, multi casatoriti in zilele noastre se cearta unii cu altii, divorteaza si se lipsesc de bucuriile vietii crestinesti.

42. Ce canon dati pentru avort si ucidere de copii ?

– Pacatul avortului si al uciderii in general se pedepseste cu parere de rau in toata viata, parasirea pacatului, canon de metanii in fiecare zi, post pana seara miercurea si vinerea, nastere si botezare de copii in locul celor avorttli si oprire de Sfintele Taine de la sapte ani an sus. Femeile, insa, se pot impartasi mai inainte de nasterea pruncului.


77. O femeie care nu voia sa aibe copii multi i-a cerut batranului sfat, ce anume sa faca. Iar el i-a raspuns :

– Daca fugi de copii, fugi de mantuire. Nici sa nu ramai la un singur copil, ca sa nu-l pierzi si pe acela. Mai sanatosi sint copiii multi in casa. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei si aceia sint rai sau bolnaviciosi. Aici se implineste cuvantul Sfintului Pavel care zice : ” Cine seamana cu binecuvantare, cu binecuvantare va si secera, iar cine seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera ” (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie batrana din Grumazesti Neamt, la spovedame, si am intrebat-o : ” Sora, cati copii ai ? “. ” Parinte, optsprezece copii am avut ! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, si zece sunt primii gospodari in sat ! “. A venit si o alta femeie, de departe, si am intrebat-o : ” Cati copii ai crestina ? ” ” Nici unul, parinte “. ” Dar, cate avorturi ai ? ” Patruzeci de avorturi ! ” ” Du-te, femeie, la un episcop si te marturiseste si te pocaieste cat mai ai vreme, ca este infricosata judecata lui Dumnezeu !”. Dupa lepadarea de credinta, cel mai mare pacat care se face in lume este uciderea de prunci. Aceste doua pacate atrag grabnica manie si pedeapsa a lui Dumnezeu peste oameni.

Convorbirea a doua

37. O femeie tanara, maltratata si fortata de sotul ei sa-si ucida copiii prin avort si paza, va intreaba ce canon sa faca pentru a dobandi iertare si mantuire de la Dumnezeu ?

– Amandoi, ea impreuna cu sotul ei, se duc in osanda iadului daca nu se vor pocai. In aceasta situatie femeia trebuie sa se opuna uciderii copiilor, sau sa se desparta de la inceput. Deci, mai intai sa-si marturiseasca pacatele la un duhovnic iscusit. Apoi sa boteze copii in locul celor ucisi, sa nasca alti copii in loc, sa posteasca pana seara in toata viata o zi pe saptamana, de obicei vinerea, sa faca metanii si milostenie dupa putere si avem nadejde ca va dobandi mantuire si mila de la Dumnezeu.

39. O alta femeie tanara, careia i-a murit sotul, va intreaba daca poate sa se recasatoreasca si in ce conditii ?

– Femeia ramasa vaduva, timp de 40 de zile este in doliu. Altele tin doliu sase luni si chiar un an. Iar daca este tanara si are copii, sa traiasca in infranare un an-doi si daca se poate infrana cu darul lui Dunmezeu, sa ramana vaduva pentru copii si sa se jertfeasca pentru viitorul si cresterea lor. Daca nu se poate mai mult infrana, sa se casatoreasca cu binecuvantarea preotului ei, dar nu pentru pacate, ci pentru a naste copii si pentru infranare. Cel dintai lucru, sa se teama de pacat cu frica de Dumnezeu, ca multe femei isi pierd sufletul prin desfranare si avort.

Alte sfaturi

57. Celor care aveau pacate grele si erau robiti de patimi vechi, le randuia batranul sa posteasca obligatoriu toate posturile si zilele randuite de Biserica, sa nu manance un timp carne si ulei si sa nu bea vin. Apoi o zi sau doua pe saptamana, de obicei miercurea si vinerea, le randuia post negru pana la orele 3 dupa masa, pana seara sau chiar pana a doua zi si sa citeascit psaltirea la miezul noptii. Iar celor care savarseau avorturi, le randuia sa nasca alti copii in locul celor ucisi, sau sa boteze si sa imbrace copii saraci dupa numarul avorturilor, sau sa infieze copii fara parinti.

din “PARINTELE PAISIE DUHOVNICUL”

Darul sacru al vieţii

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.

Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.

Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.

Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.

La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.

Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. „Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi.

Cine împlineşte porunca „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.

Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască.

O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: „Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.

Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o „sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.

În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde.

Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: „Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus.

Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.

Preot Ştefan Slevoacă