Lumina ochilor mei …

Am si eu o amintire placuta la Cuza Voda. Ma duc gravida in 3 luni sa fac chiuretaj si dr. imi zice sa stau linistita ca nu e sarcina .M-am dereglat putin da o sa-mi vina ciclu pana la urma si mi-a dat nu stiu ce pastile.Stau eu o saptamana, doua si ma duc iar.Acelasi dr. :” Cum sa te chiuretez, ca fatul are 4 luni jumate , are maini,picioare, ii bate inima…”M-am dus acasa si m-am pus pe bocit ca ce ma fac ca dr. e nebun, ca nu vreau copil,etc.Nu stiu cum il chema pe dr. ala dar m-as duce sa-i pup mana acuma ca am o fata , lumina ochilor mei – Mihaela

Interviu cu o mamă a 7 copii

– Câţi copii aveţi?
– Şapte copii.
– Cum i-aţi crescut, cum i-aţi învăţat, v-a fost greu, cum v-aţi străduit să-i creşteţi?
– M-am străduit să-i cresc în frică de Dumnezeu pentru că nici o avere pe lumea aceasta nu poţi s-o dai şi nu este mai mare decât frica de Dumnezeu. Dacă îţi dai copilul în mâna lui Dumnezeu şi-l înveţi cu frică nu-ţi va fi frică niciodată. În orice situaţie se va afla el va şti că trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel de Sus care totdeauna o să-l asculte şi totdeauna o să-i îndeplinească rugăciunea şi în faţa nici unui lucru nu i se va părea greu pentru că-L are totdeauna pe Dumnezeu cu el.
– Cum i-aţi învăţat pe copii să se roage?
– Prima dată m-am aşezat eu în genunchi şi i-am obligat – dacă s-ar putea spune aşa – să stea alături de mine şi să facem rugăciunea. Eu citeam rugăciunea cu glas tare iar ei ascultau. Mai târziu, după ce s-au mărit, după aceea, fiecare şi-a luat cartea de rugăciuni şi a început să se roage pentru că îmi dădeam seama că de acuma nu ne mai puteam ruga împreună întrucât fiecare are felul lui de deschidere înaintea lui Dumnezeu şi nu mai puteam, luându-i pe toţi la un loc, nu se mai puteau deschide ei şi să vorbească ei direct cu Dumnezeu într-adevăr, de la inimă la puterea divină.
– Aţi întâlnit şi piedici, adică copiii s-au opus când i-aţi învăţat cum să se roage, cum să se închine, cum să vină la Biserică?
– Nu. Copiii au fost ascultători, în afară de cel mai mic băiat, pe care, cam cu greu îl aduceam la rugăciune. Lor le plăcea şi chiar de multe ori se aşezau la rugăciune înainte de a mă aşeza eu şi, chiar spre ruşinea mea, câteodată când nu mă rugam, ei încercau să spună: Mamă, nu ne rugăm, şi nu este timpul de rugăciune? Dar ei au mers totdeauna cu mine şi niciodată parcă nu am văzut în sufletul lor o împotrivire. Deci, erau totdeauna bine dispuşi să meargă la biserică şi cu acest prilej vreau să arăt dragostea unuia dintre copiii mei pe care nu am văzut-o la ceilalţi atunci când eu nu puteam merge la biserică într-o duminică, el, fiind la o vârstă foarte fragedă, era vorba şi de 4, de 5 ani, când de-abia putea merge pe drum singur, se îmbrăca, mergea la biserică şi asculta slujba până la sfârşit şi venea acasă de multe ori cu daruri şi cu recompensa celor din jur care vedeau că un copil care de abia se zăreşte printre oameni vine singur şi se închină şi merge la biserică şi acest copil îl văd astăzi cu aceeaşi râvnă şi mult ancorat, şi mult legat şi, deşi a trecut prin nişte momente foarte grele, a avut şi două accidente foarte mari, el totuşi este foarte legat şi cu gândul mereu spre Dumnezeu, spre a face cele bune pentru sufletul lui şi pentru ceilalţi .
– Ce bucurii aţi avut?
– Bucuria pe care o am de pe urma lor este aceea că toţi, cu excepţia unuia care merge mai greu, se roagă, merg la biserică, încearcă să vadă esenţa problemelor religioase, şi de multe ori am observat că ei, prin ceea ce au dobândit în timpul şcolii, în timpul predicilor de la biserică, m-au corectat în multe privinţe şi din aceasta am înţeles că totuşi pe ei îi preocupă şi pun un accent deosebit pe înţelegerea lucrurilor esenţiale pe când eu, le-am făcut nu totdeauna din dragoste, le-am făcut de multe ori poate şi din frică, şi din evitarea pedepsei pe care o merităm pentru păcatele noastre însă ei, am văzut că au înţeles problemele şi au înţeles esenţa şi pe Dumnezeu ca pe un prieten al nostru, nu ca un pedepsitor şi ca cineva care ar sta numai să ne vâneze greşelile noastre şi de multe ori chiar situaţii în casă ei nu s-au sfiit să ne spună: Mamă, în problema aceasta să ştii că nu ai dreptate şi aici ai greşit” şi lucrul acesta pe mine nu m-a supărat şi, privind cu ochii înţelegerii şi cu ochii minţii, am văzut că în ceea ce ei mi-au reproşat şi mi-au făcut observaţii, într-adevăr erau cele adevărate, şi bineprimite şi binevenite .
– Cum i-aţi învăţat să postească?
– Postul, întâi a fost mai mult obligat. Deci, eu am introdus postul şi le-am spus că trebuie să postim şi mulţi ani m-am bucurat de dragostea lor pentru post şi, poate pe undeva îmi pare rău, ca om, că, de multe ori, când nu era mâncare de post în casă, chiar cei mai mici renunţau la mâncare şi nu mâncau de loc. Deci dacă nu găseau mâncare, atunci ei preferau să stea flămânzi decât să mănânce de frupt. Mult timp a fost lucrul acesta şi atât timp cât totuşi postul a fost peste ei şi rugăciunea şi ei au făcut rugăciune, am văzut pur si simplu cu ochii mei, cum, şi copilul care mi-a făcut mie probleme, a fost un copil bun şi a fost un copil care nu mi-a creat probleme. Din moment ce a părăsit postul, în special rugăciunea, copilul s-a schimbat.
– V-a fost greu să postiţi sau chiar acuma vă este greu să postiţi?
– Când începe postul este o plăcere. Şi de multe ori spuneam în mintea mea şi câteodată spuneam şi altora, n-aş vrea să se termine postul niciodată pentru că noi îl luăm ca pe o înfrânare, dar înfrânarea aceasta devine apoi o deprindere şi, nu numai alimentele, căci eu nu socotesc că a te opri de la alimente este aşa un mare lucru dar, faptul că tot se spune mereu despre post, mereu ne oprim şi de la fapte – e Postul Mare, e postul Maicii Domnului, e postul Naşterii Domnului – să nu fac asta, să nu fac asta, şi pentru asta parcă aş vrea ca postul să nu se termine. Pentru că noi considerăm că perioada postului, dacă a trecut, gata, am terminat-o. Dar frica aceasta pentru a nu face ce nu este bun să ne intre după aceea în deprinderea noastră şi noi ar trebui să nu considerăm post numai cele 4 perioade de post care sunt rânduite de Sfânta Biserică. Ar trebui ca viaţa întreagă a noastră să o considerăm un adevărat post, aşa socotesc. Şi, ce sa mai spunem, carne parcă nu mi-ar trebui niciodată. Şi postul este atât de frumos şi aşa de mult îl aşteptăm că parcă n-am vrea să se termine, nu pentru că ne abţinem de la mâncare, ci pentru că sunt rugăciunile aşa de frumoase, sunt slujbele bisericii aşa de frumoase şi, mâncarea o punem pe planul doi.
– Ce aţi observat la copii în perioada aceasta de după revoluţie?
– Copiii mei, dacă eu i-am crescut în frică de Dumnezeu, pentru ei parcă… aşa…. Comportamentul lor după revoluţie n-aş putea spune că a fost mult diferit faţă de celălalt. Pentru că eu de la vârsta de 6 săptămâni după ce i-am născut şi i-am dus la Biserică eu nu i-am mai lăsat, pentru că educaţia religioasă nu o începem la 16 ani, o începem de la cea mai fragedă vârstă şi copilul, dacă este dus la biserică, dacă ascultă Sfânta Slujbă, chiar dacă este mic, de câteva luni, binecuvântarea preotului vine, copilul este în preajma lui Dumnezeu totdeauna prin binecuvântările pe care le face preotul şi atunci mie nu mi s-a părut atât de greu şi lor nu li s-a părut ceva… Ei veneau şi-mi spuneau acasă de comportările colegilor însă ei, fiind crescuţi într-un climat şi într-o atmosferă religioasă în casă, lor nu li s-a părut ceva extraordinar şi nici n-aş putea spune că au fost afectaţi pentru că ei deja erau crescuţi în acest climat. Deci eu nu le-am adus ceva în plus – că au văzut emisiuni la televizor de credinţă, că au auzit la radio mai mult, totuşi ei au fost adăpaţi de la izvorul Sfintelor Biserici şi îmi aduc aminte de fetiţa care a reuşit prima la seminar – ei nu i-a trebuit nici o oră de pregătire la preotul paroh pentru a intra la seminar. Deci cu ce ea a venit la examenul de admitere, la proba de religie: cu predicile preotului pe care ea le-a ascultat la Biserică plus un pic de parcurgere a bibliografiei obligatorii dar aceasta bineînţeles că nu o putea face în câteva săptămâni. Deci ea a avut deja pregătirea aceasta din cea mai fragedă vârstă şi a putut să facă faţă examenului cu uşurinţă.
– Ce părere aveţi despre faptul că mulţi tineri căsătoriţi amână naşterea pruncilor sau chiar evită naşterea pruncilor?
– Este un lucru pe care eu îl socotesc a fi nelalocul lui dacă o luăm din multe puncte de vedere. În primul rând, rodul dragostei noastre sunt copiii. Copiii se aduc la tinereţe pentru că aşa este normal şi aşa este bine. Părinţii, aducând copiii imediat după căsătorie, au răbdare, au puterea de a-i creşte, de a-i educa. Pe măsură ce ei îmbătrânesc, trece vârsta, nu mai este puterea aceea de a-i ajuta pe copii. După aceea, copilul ajuns în familie, uneşte şi sudează familia extraordinar. De câte ori poate membri cuplului întâlnesc obstacole şi primul lucru este: să mă despart! Dar, faptul că apar copiii, ei te ţin legat şi nu-ţi mai dau voie. Mai ales că, nu ştiu pentru partea bărbăteasca, dar pentru parte feminină, pentru mamă, mama după ce a devenit mamă nu mai trăieşte pentru ea, ea trăieşte pentru copil şi tot ce are mai bun dă copilului şi atunci este un sens al vieţii, deci ai vrea să mori, ai vrea să termini cu viaţa, ţi se par lucrurile grele în viaţă dar nu mai poţi face asta pentru că ai o datorie faţă de acea fiinţă nevinovată care aşteaptă totul de la tine. Şi, aş putea spune, cu cât avem mai mulţi copii, cu atâta, şi Îl bucurăm pe Dumnezeu că nu ne opunem voinţei lui şi după aceea harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. De câte ori n-am fi putut fi pedepsiţi pentru păcatele noastre,dar copiii vin ca un zid, se interpun între noi şi Dumnezeu şi Îl obligă pe Dumnezeu să nu ne pedepsească pentru păcatele noastre. Nevinovăţia lor, curăţenia lor Îl fac pe Dumnezeu să ne ţină în viaţă şi pe noi ca părinţi şi să avem grijă de dânşii. Deci de câte ori n-am merita pedeapsa dar copii sunt aceia care opresc, câteodată, pedeapsa lui Dumnezeu şi părinţii, în felul acesta capătă îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă şi minte şi supravieţuiesc şi trăiesc alături de copii. Nu sunt copiii o piedica. Dacă ţi-ai ales calea de căsătorie şi vrei să trăieşti în lume, atunci singurul lucru care te mântuieşte sunt copiii. Dar nu copiii să-i aducem ca să întărim rândurile iadului ci copii pe care să-i creştem pentru Dumnezeu. Şi asta trebuie să o ştie o mamă, şi dacă n-o ştie, mama să se ducă şi să întrebe şi să pună mâna pe o carte pentru că astăzi toate femeile ştiu carte şi avem aşa un izvor de bogat de cărţi. Dacă altădată nu le găseam şi nu ştiam pe cine să întrebăm, dacă n-avem timp să mergem la duhovnic să ne lămurească avem atâtea cărţi şi numai să vrem să punem mâna pe o carte, că în toate părţile găsim cărţi, şi atât de clare şi atât de edificatoare, care ne pot deschide şi lumina mintea şi suntem datoare ca mame să facem acest lucru pentru că răspundem în faţa lui Dumnezeu de sufletele pe care le-am adus pe lume.
– Foarte mulţi tineri căsătoriţi invocă motivul că ar vrea să aibă copii dar totuşi nu sunt stabiliţi la casa lor, nu-şi au o situaţie materială rezolvată, încă nu-şi au anumite condiţii. Spuneţi-mi, v-a fost greu, la situaţia pe care aţi avut-o, la salariul pe care l-aţi avut sau poate anumite condiţii în care v-aţi descurcat. Aţi rezolvat, aţi reuşit să-i creşteţi fără o prea multă aşezare sau bunăstare materială ?
– Nu este situaţia materială o piedică. De ce? Pentru că noi, dacă considerăm că partea materială este o piedică, atunci noi ne gândim că copilul îl hrănim numai ca pe un – iertat îmi fie – ca pe un animal. Din moment ce suntem maturi, noi nu creştem copilul numai în spiritul de a-l hrăni cu hrană pământească. Deci nu avem nici o scuză şi nu avem nici un motiv să amânăm venirea copiilor pentru că nu avem ce ne trebuie. În momentul în care apare un copil imediat Dumnezeu ne trimite şi posibilităţi de a-l creşte. Eu spun din propria mea experienţă, că, poate a fost şi vremea când a fost salariul mare, când am avut cu ce mă descurca dar, n-aş putea spune şi n-aş putea niciodată să mă plâng că atunci când veneau copiii pe lume nu aveam ce să le dau sau nu aveam ce să le ofer. Culmea, ca de fiecare dată, cu fiecare copil, Dumnezeu tot mi-o deschis o portiţă, şi tot mi-o trimis prin mâini nevăzute ajutor ca să-l cresc şi eu nu ştiu cum i-am crescut şi când a trecut timpul şi niciodată nu pot să spun că copiii mei au fost vreodată mici, şi am dus lipsă de ceva. Au trăit părinţii, m-au ajutat părinţii, m-au ajutat străinii,deci de undeva mi-a venit ajutor de la Dumnezeu şi totdeauna am avut ce le pune pe masă. Mi-e ruşine parcă aşa, să spun că s-a întâmplat vreodată să nu am ce le pune de mâncare, şi chiar dacă astăzi n-am avut, mâine Dumnezeu mi-o trimis şi tuturor le spuneam: nu vă gândiţi că n-o să aveţi ce le pune pe masă pentru că 7 copii pentru ziua de astăzi şi pentru timpul când i-am adus pe lume erau oricum o curiozitate şi o nedumerire pentru mulţi, dar din cei care mă întrebau erau persoane care aveau câte un copil. Nu vreau să-i judec, dar acele persoane care se îngrijeau aşa de mult de situaţia copiilor mei au ajuns astăzi să aibă nişte copii care nu le-au adus decât numai ruşine. Nu pot şi.. nu numai atât .. Dar am întâlnit persoane care de multe ori au venit şi mi-au cerut scuze şi mi-au spus aşa:Îmi pare rău că ţi-am făcut observaţie şi, poate, te-am judecat în mintea mea pentru că ai copii, că uite acum îmi dau seama că aş fi fost mult mai fericită dacă aveam mai mulţi copii pentru că, cu unul sau cu doi nu putem să avem bucuria de a fi părinţi şi de a ne simţi într-adevăr că am adus o roadă pe pământ cât am trăit.
– Ce vreţi să transmiteţi ascultătorilor noştri, îndeosebi tinerilor căsătoriţi, un cuvânt spre încheiere?
– Tinerilor care se căsătoresc le-aş dori ca, câteva momente pe săptămână, dacă nu în fiecare zi, să rezerve pentru hrana sufletească şi să apeleze cu timp şi fără timp la duhovnici, la rugăciune, la cărţile sfinte şi să se înarmeze cu învăţătura cea buna, despre rolul pe care îl are familia în societate, şi, de asemenea, neapărat trebuie să se înarmeze cu cunoştinţe referitoare la creşterea şi educarea copiilor pentru că bunul Dumnezeu a instituit căsătoria şi căsnicia ca pe ceva sfânt şi dacă noi nu ştim ce trebuie să facem faţă de copii şi cum să-i creştem, ne trezim că anii trec şi nu vedem în copiii noştri un adevărat creştin şi pentru aceasta bine-nţeles că dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Deci, pe lângă celelalte preocupări să ne facem timp cum putem şi să cercetăm Biserica, să cercetăm cărţile sfinte şi să vedem ce şi cum trebuie să procedăm în cazul când vin copii pe lume şi în cazul în care apar şi în casa noastră dificultăţi pentru că atât timp cât noi suntem puşi în gardă şi avem cunoştinţe şi ne rugăm la Dumnezeu, tot ce apare în viaţa noastră nu ni se pare decât un mic prag. Şi dacă noi vom lăsa problemele religioase pe planul doi, să ştiţi că toate se duc de râpă şi nu avem nici o mulţumire şi nu sporim în aproape nimic. Degeaba avem casa plină de giuvaeruri, degeaba la noi este casa “lună”, aşa cum se spune în ceea ce priveşte curăţenia, dacă noi nu ne curăţim sufletul şi nu ne curăţim prin mijloacele pe care le avem la îndemână mă tem să nu transmitem şi copiilor noştri şi timpul de reculegere şi timpul de remuşcare nu va întârzia să se arate. Şi este păcat să aducem copii pe lume şi să nu-i învăţăm ce trebuie. Suntem mai mult, noi părinţii, suntem mai mult, iertată-mi fie expresia, criminali, dacă noi nu dăm hrană sufletească copiilor. Nu învăţat, nu mare parlamentar să dorim din copilul nostru, ci să dorim un copil smerit,un copil ascultător,un copil răbdător,un copil care să se mulţumească totdeauna cu ce are, un copil harnic şi un copil care să dorească avutul lui numai pe muncă cinstită şi un copil care să-şi îndrepte gândul spre Dumnezeu. Asta trebuie să fie grija noastră cea mai mare. Şi dacă noi vom reuşi să facem asta din copiii noştri, celelalte, după aceea, încet, încet ne vom debarasa de ele şi nici nu ne vor trebui pentru că nu e altă avere a omului decât atunci când are pe Dumnezeu în suflet, în sufletul lui şi în toate preocupările lor.
– Vă mulţumim foarte mult şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică să-şi reverse harul Său peste toţi acei care, într-adevăr iubesc pe Dumnezeu şi vor să-L cunoască, vor să-L asculte, vor să-I urmeze şi, să putem cunoaşte şi noi cât de multe bucurii şi cât de multe binefaceri primesc acei care nu se păzesc de a naşte copii şi de a-i creşte în frica lui Dumnezeu.

Mărturii ale unor femei care au făcut avort

„Nu aş mai face-o niciodată, indiferent de părerea celor din jur”

„Mi-am avortat copilul. Odată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o astfel de hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetiţă care fuge spre mine cu braţele întinse şi întreabă mereu: De ce, mămico? De ce? Apoi mă trezesc udă de transpiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. De ce numai eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş?

Relatez această întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor ce nu mai sunt…, nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală ca mine!”

Judith

„De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?”

„Toţi cei care m-au sfătuit să fac avortul în urmă cu doi ani – doctorul, consilierul, părinţii, prietenele şi soţul meu –  m-au asigurat că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar eu sunt disperată! Nu mai pot să dorm noaptea, nu mai pot să râd. Nimeni nu mă înţelege!

Vă rog spuneţi tuturor oamenilor cât de groaznic este un avort! Dureri cumplite îmi chinuiesc trupul şi sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?”

Jutta

din revista pentru elevi Schreibenkleister, Bad/Neustadt Baurische, Rhon, Germania

 

„Femeie, lasă copilul să trăiască şi voi avea Eu grijă de amândoi!…”

Mă numesc Daniela şi am descoperit acest site căutând pe internet un fel de alinare pentru suferinţa pe care o trăiesc de 9 luni…

Am să vă povestesc pe scurt viaţa mea complicată şi dureroasă. Am 38 ani şi am fost căsătorita până acum o luna. Am doi băieţi: de 20 si respectiv 18 ani. Cel de 18 ani are schizofrenie şi se pare că e cronică. O primă suferinţă în viaţa mea. A doua suferinţă a fost faptul că am fost obligată să mă căsătoresc cu soţul meu acum 18 ani fără să-l iubesc; nu voi intra în amănunte dar asta a fost… Nu l-am iubit niciodată drept pentru care m-am hotărât pentru divorţ.

În urmă cu doi ani am cunoscut un bărbat cu 9 ani mai mic decât mine si ne iubim foarte mult. Este bărbatul cu care sunt logodită şi religios. Cu soţul meu nu am avut cununie religioasă pentru că nu a dorit acest lucru.

Acum voi aduce în discuţie problema cumplită a avortului: în primul an când l-am cunoscut pe acest bărbat, Peti se numeşte,  mi-am dorit foarte mult un copil. El era plecat în Statele Unite şi trebuia să vină în decembrie anul trecut ceea ce s-a şi întâmplat. Până să vină mă rugam Domnului nostru Iisus să-mi dea un copil şi plângeam cu lacrimi amare de câte ori îmi imaginam acel copil. Bărbatul din viaţa mea, cel pe care-l iubesc, îl dorea şi el.

Într-o seară am avut un vis, după lacrimile pe care le vărsam zilnic în care Domnul Iisus mi-a apărut şi mi-a spus: „Nu plânge femeie ca până nu se termină anul vei avea copilul”. M-am trezit emoţionată şi marcată. Nu-mi venea să cred ca Domnul Iisus mi-a auzit dorinţa…

Peti a venit pe 15 decembrie şi am să vă spun că – există minuni dumnezeieşti  – în perioada 25-30 decembrie am rămas însărcinată!!! Pe data de 10 ianuarie mi s-au confirmat 3 săptămâni de sarcină! Pentru mine  A FOST SI VA RĂMÂNE O MARE MINUNE PE CARE DOMNUL NOSTRU MI-A ÎNDEPLINIT-O.

Însă, acest copil trebuia să se nască, iar eu nu eram divorţată încă: aveam şi am un copil cu probleme, Peti urma să se întoarcă în Statele Unite pentru încă ceva vreme, nu aveam nici un sprijin care să mă ajute în a păstra copilul. Au urmat două luni şi jumătate de chinuri, lacrimi si frământări: să păstrez sau nu sarcina. Pentru mine era şi va rămâne un dar divin….

Însă conştiinţa crudă şi raţiunea tăioasa mi-au „spus”: ai deja un copil cu probleme, îngrijeşte-te de acesta şi lasă-l pe celălalt… nu e drept să-l ignori şi să-l sacrifici pe cel bolnav…”

Şi astfel, plângând şi frământându-mă,  am avut al doilea vis cu Domnul Iisus care mi-a spus: “Femeie, lasă copilul să trăiască că voi avea Eu grijă de amândoi!…”.

Am fost şocată…! Şi cu toate aceste semne sunt o mare criminală. Pe data de 2 februarie am înfăptuit crima şi am renunţat la copil… am ignorat darul şi mesajele divine.

Nu am cuvinte care să arate starea în care, încă, mă aflu: sunt deprimată, iau tranchilizante şi antidepresive, am îmbrăcat un copil de 9 luni luat de pe strada, i-am luat jucării, dar nimic… Nici o rugăciune nu mă ajută… Nici un sfat nu-mi schimbă starea!

Şi încă ceva important! Cât timp eram însărcinată, Răzvan, băiatul meu bolnav a fost bine. Nu avea halucinaţii, nu auzea voci… Însă după avort copilul s-a îmbolnăvit şi nu mai intră în lumea reală cu nici un tratament antipshihotic. Se pare că îl pierd şi pe el  în lumea lui ireală. Dar cred că aceasta este una din pedepsele pe care le merit pentru fapta mea! Nu aveam dreptul să iau viaţa acelui copil mai ales ca era aşa de dorit şi era şi un dar divin! Răzvan nu-şi mai revine, trăieşte în lumea lui cu vocile false şi halucinaţiile, şi nici eu nu-mi mai revin. Urmează să mă căsătoresc cu Peti curând şi am sperat că dacă voi avea alt copil cu el îmi voi reveni… Am analizat aceste lucruri şi tot nu este bine… Crima înfăptuită rămâne adânc în suflet!

Ştiu că e lungă această mărturisire dar aş dori să o publicaţi, ca să opriţi şi alte viitoare crime împotriva unor suflete nevinovate, împotriva darului divin cu care Dumnezeu ne consfinţeşte viaţa. Pentru că un copil este o minune!

Nu am cuvinte să vă spun toată gama de sentimente în care trăiesc: inutilitate, disperare, vinovăţie, suferinţă…

DAR…! CEA MAI MARE PEDEAPSĂ ESTE CEA DATĂ DE CONŞTIINŢA CARE MĂ CHINUIE!!!… Şi nu cred că există scăpare pentru asta.

În fiecare marti… e zi de post pentru mine… într-o marţi s-a întâmplat.

Voi rămâne toată viaţa marcată de acest eveniment şi vreau să vă spun acum, când plâng iar: opriţi-vă să ucideţi suflete nevinovate!!! Ce urmează după aceasta e cumplit de trăit, şi sentimentul de a  fi o criminală e copleşitor şi degradant.

Oare cine sau ce mă poate ajuta pentru că simt cum viaţa mea se sfârşeşte!…
Oare unde este copilaşul meu acum?

Daniela
 

Am ucis un oraş ca Smeredvo

De la domnul Antun Lisec, cunoscutul luptător pro-vita din Zagreb (Croaţia), primim un text cutremurător. Este vorba de un interviu luat medicul ginecolog Stoian Adaşevic din Belgrad (Serbia) şi publicat în revista Argument din 23 februarie 1996.

Interviul a apărut sub titlul: „În cabinetul meu am ucis un oraş ca Smeredvo, fără să ştiu ce fac”.  Iată o parte din acest interviu:

– Dr. Adaşevic, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică ginecologie din Belgrad, dar din 1988 nu mai faceţi avorturi. Ba chiar aţi devenit un mare adversar al lor. Pregătiţi întemeierea „Asociaţiei pentru protecţia vieţii umane şi a familiei”. Însă, vreme de 6 ani aţi efectuat aproximativ 60.000 de avorturi. Odată chiar aţi afirmat: „Am ucis un oraş ca Smeredvo”.

– Cred că oraşul Smeredvo are mai puţini cetăţeni, aproximativ 45.000. Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit”, care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După „legea creştină” n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină într-o singură fiinţă. Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi.

– Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?

– S-a întâmplat când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos „mâna” care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi „mâna” a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă „mâinii” să se agite. Înainte de   a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: „Nu mi-ar plăcea să fie un picior”. De fapt, era un „picior”. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat „piciorul” care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi „piciorul” se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era „inima” care zvâcnea.

Mi-aduc aminte că o soră  m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea ”inima” care mişca. Vedeam mişcările „piciorului” şi „mâna” care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este într-adevăr ucidere!!!

(traducere din lb. Engleză de pr. prof. Vasile Mihoc, Pro-Vita Sibiu)

 

Mărturia unei femei care nu a făcut avort

Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani a rămas însărcinată. Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude se opuneau. S-a hotărât, totuşi, să facă avort.

Dar, chiar în noaptea dinainte de a se duce la medic a avut un vis. A visat pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva.

Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.

A doua zi a plecat, totuşi, la doctor, dar cu oarecare teamă şi nehotărâre. Ajungând, teama a sporit şi când trebuia să intre a renunţat şi s-a întors acasă. Şi nu a mai avortat copilul. Şi a născut o fetiţă de 4,5 kg, frumoasă, inteligentă (acum are peste 30 de ani şi ştie cinci limbi străine) şi cu adevărat milostivă şi credincioasă. Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este medic şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată.

Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte (ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă), salvându-i  şi fetiţa, care acum este mângâiere pentru cei din jur cu bunătatea ei, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bine-plăcute lui Dumnezeu.

 

„Mulţumesc, doctore!” – Povestea unei fotografii uimitoare

Preotul ortodox român Mihai Lupu din Canada a transmis câteva informaţii tulburătoare privind viaţa intrauterină a fiinţei umane.

Aveţi în faţă fotografia unui copil de 21 de săptămâni, în pântecele mamei sale. Numele lui este Samuel Alexander Amas. Copilul a fost diagnosticat cu spina bifida şi nu ar fi supravieţuit afară din pântecele mamei. Trebuia deci operat intrauterin. Iulia Amas, mama copilului, a apelat la remarcabilul chirurg Joseph Bruner de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt din Nashville-Tennesse.

Redăm în continuare cuvintele fotoreporterului Michael Clancy, angajat al publicaţiei USA Today, prezent şi el la operaţie:

„În timp ce doctorul mă întreba ce viteză de înregistrare folosesc, am surprins cu coada ochiului un tremur al uterului, dar nimeni din echipă nu provocase mişcarea. Venea dinăuntru. Dintr-odată, prin incizie copilul şi-a scos braţul şi apoi l-a retras, lăsându-şi doar mânuţa afară. Doctorul i-a prins mâna şi a ridicat-o uşor, iar copilul a răspuns strângând degetul acestuia. Ca şi cum i-ar fi încercat tăria, medicul a clătinat uşor pumnul micuţ. Pruncul îl ţinea strâns. Am prins momentul fantastic. S-a petrecut atât de repede, încât asistenta care stătea lângă mine m-a întrebat «Ce s-a întâmplat?». «Copilul a-ntins mâna!», am zis. «A, păi fac asta tot timpul», mi-a răspuns”.

Această fotografie care a făcut înconjurul lumii este o mărturie vizuală de netăgăduit a faptului că în pântecele mamei creşte un copil, nu un “glob de ţesut” sau “produs al concepţiei”. Pruncul nenăscut este o fiinţă umană, dornic  să-şi facă simţită prezenţa, precum micuţul Samuel, care parcă ar spune: “Mulţumesc, Doctore!”

Fiii noştri ne sunt părtaşi la toate împrejurările vieţii şi, probabil, înţeleg ce vorbim noi, ne pricep intenţiile, ştiu mult mai multe decât bănuim noi că ştiu. Întâmplarea următoare, relatată de o tânără doamnă, este grăitoare:

 „Eram singură acasă într-o seară. Era o linişte adâncă. Pregăteam masa. Deodată am scăpat pe lespezile de ceramică ale bucătăriei un castron metalic. Zgomotul a sunat asurzitor în tăcerea casei. Fetiţa a tresărit în pântecele meu şi multă vreme după aceea a fost neliniştită. Eu cred că pruncii noştri ştiu foarte multe lucruri, nu prin cuvinte, nici prin învăţare, ci printr-o cunoaştere ca a îngerilor.”

Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi, cum ne spune într-una din epistolele sale Sf. Apostol Ioan, ne-a fost dată pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (I Ioan 1,4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu?

Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe Dătătorul de viaţă, pe Domnul pe care aşa Îl mărturisim!

„Am înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viaţă”

„Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi belşug! Începând din 1999, viaţa mea s-a dat peste cap din senin…

Într-o noapte, am visat o mulţime de nou-născuţi care parcă înotau într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă, fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine!

De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri, care m-au adus până în pragul disperării. Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie ce a mutilat-o. În scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu îşi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele. După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu…

Eram pur şi simplu copleşit!

Deşi eram un om relativ credincios, fără să frecventez prea des bisericile, mi-a venit deodată gândul să urc în dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se făcea pelerinaj la moaştele Cuviosului Dimitrie Basarabov. În orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe sfânt, unde greşisem de se abătuseră atâtea nenorociri, dintr-o dată, pe capul meu, şi ce era de făcut. Când am ajuns în faţa moaştelor, nici n-am mai putut gândi ceva… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul.

Ei bine, vă rog să mă credeţi că in noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram! Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea asta, pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi, în schimbul acestor crime. Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile ce se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari. Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al pruncilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, avertizându-mă: „Vei vedea ce se va întâmpla, pe măsura ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…”.

De a doua zi, n-am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenţa din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate, însoţiţi de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună!

Vreau să vă spun că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătura în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat. Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat. Ne-am refăcut casa, cu greu, dar temeinic şi – surprinzător, pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor! Eu am devenit un om cu adevărat credincios, care a înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viată, după măsura faptelor rele, dar deopotrivă, totul se răsplăteşte în viaţă, după măsura faptelor bune.
Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi?! Cuviosul Dimitrie Basarabov nu a făcut cu mine o minune „obişnuită”, nu mi-a salvat viaţa la modul spectaculos, dintr-un accident de maşină, să zicem, ci mi-a deschis mintea şi m-a ajutat să mă salvez, prin propriile mele fapte.”

ALEXE I., medic specialist chirurg obstetrică si ginecologie – Bucureşti

Mărturie…

Când m-am hotărât să fac avortul aveam 20 de ani şi o mulţime de motive:

 – nu eram căsătorită
 – prietenul meu era student şi nu dorea copilul
 – studiam la o şcoală de asistente medicale
 – nu doream să fiu o victimă

Era la începutul anilor ’70. Fiind vorba de trupul meu şi de viaţa mea aveam tot dreptul să fac avort. Un copil ar fi fost pe atunci o piedică în viaţa mea.

Tocmai eram în stagiu la ginecologie şi am văzut pentru prima dată cum se face un avort. Trupul copilului era deja prea mare pentru a folosi metoda prin aspiraţie aşa că medicul a fost nevoit să-l zdrobească mecanic. Plângea în timp ce făcea această operaţie, căci avea şi el copii acasă. În final, împreună cu asistenta, a trebuit să verificăm dacă toate membrele copilului au fost chiuretate.

În aceeaşi perioadă trebuia eu însămi să iau o decizie cu privire la sarcina mea.. Din momentul în care am asistat la avort mi s-a împietrit inima şi împreună cu prietenul meu am luat decizia să fac avort. Copilul avea 10 săptămâni. Inima îi bătea deja, se cunoştea sexul şi i se puteau lua amprentele de la degete. Dar pe atunci eu nu ştiam toate acestea.

Aparent toate problemele mele s-au rezolvat după avort! Mi-am spus că depresiile sunt pentru cei slabi de înger, iar eu le voi învinge cu siguranţă!

Am absolvit şcoala de asistente medicale şi timp de 3 ani m-am simţit foarte bine. Nu am avut nici un fel de complicaţii post-avort. Apoi m-am căsătorit şi am devenit mamă. Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere.

În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute.

Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult.

În situaţia disperată în care mă găseam mi-a mai rămas doar Dumnezeu, aşa că am strigat către El după ajutor. Iar El mi-a răspuns. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic. Am strigat către Dumnezeu: “De ce aflu asta abia acum? E prea greu pentru mine şi nu foloseşte la nimic!” Răspunsul Lui a fost foarte blând şi simplu: “Ca să-mi ceri iertare pentru doi copii.” Am plâns mult atunci… Putea El oare să mă ierte pentru cei doi copii pe care i-am ucis? Câtă răbdare şi dragoste are Dumnezeu pentru noi şi cât de preţioasă este fiecare viaţă omenească! Le-am dat şi nume celor două fetiţe: Melody şi Harmony. Această experienţă a fost ca un cadou oferit de Dumnezeu când ele ar fi împlinit 20 de ani.

Apoi a început o perioadă în care mi-am jelit fetele şi am început să experimentez iertarea lui Dumnezeu. Mi-am cerut iertare şi de la copiii mei pentru că i-am lipsit de surorile lor.

(Marianne, 42 de ani, mamă a 4 băieţi)