Avortul - rana de moarte a iubirii …

35. Ce canon de pocainta randuiti mirenilor, parintilor care au copii si tinerilor care vor sa se casatoreasca ?

- Mirenilor le dau canon dupa cum se prezinta. Pentru cei cu copii multi, cel mai mare canon este sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu, si sa nu-i ucida prin avort sau prin sminteala. Cei ce nu au copii sant datori sa faca milostenie, daca au cu ce; iar daca sant saraci, sa nu fure si sa urmeze la biserica. Iar tinerilor le dau canon ca, mai inainte de casatorie, sa fie cuminti si cinstiti; iar dupa cununie, le dau canon sa nasca copii cati le va da Dumnezeu, sa nu faca avorturi, nici sa se pazeasca pentru a nu avea copil. Apoi, sa-si aiba un duhovnic bun, sa se marturiseasca des si sa pazeasca legile Bisericii, postul, infranarea si cumpatarea.

36. Care este datoria principala a celor casatoriti ?

- Crucea casatoritilor este a-si implini toate datoriile legate de taina nuntii. Intai sa nasca si sa creasca copii in frica de Dumnezeu. Apoi, sa fie uniti intr-un gand in toate greutatile vietii si sa-si pazeasca patul neintinat. Daca sotii asculta de Hristos, de Biserica si de pastorul lor sufletesc, pot implini cu cinste datoriile lor crestinesti si-si duc cu usurinta crucea vietii pe care si-au ales-o, iar daca se indeparteaza de Biserica, de preot si de sfanta rugaciune, ii impresoara ispitele si greutatile vietii, cad in pacate de moarte, isi avorteaza copiii, se ingreuiaza de nasterea de fii si nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii ” De aceia, multi casatoriti in zilele noastre se cearta unii cu altii, divorteaza si se lipsesc de bucuriile vietii crestinesti.

42. Ce canon dati pentru avort si ucidere de copii ?

- Pacatul avortului si al uciderii in general se pedepseste cu parere de rau in toata viata, parasirea pacatului, canon de metanii in fiecare zi, post pana seara miercurea si vinerea, nastere si botezare de copii in locul celor avorttli si oprire de Sfintele Taine de la sapte ani an sus. Femeile, insa, se pot impartasi mai inainte de nasterea pruncului.

77. O femeie care nu voia sa aibe copii multi i-a cerut batranului sfat, ce anume sa faca. Iar el i-a raspuns :

- Daca fugi de copii, fugi de mantuire. Nici sa nu ramai la un singur copil, ca sa nu-l pierzi si pe acela. Mai sanatosi sint copiii multi in casa. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei si aceia sint rai sau bolnaviciosi. Aici se implineste cuvantul Sfintului Pavel care zice : ” Cine seamana cu binecuvantare, cu binecuvantare va si secera, iar cine seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera ” (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie batrana din Grumazesti Neamt, la spovedame, si am intrebat-o : ” Sora, cati copii ai ? “. ” Parinte, optsprezece copii am avut ! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, si zece sunt primii gospodari in sat ! “. A venit si o alta femeie, de departe, si am intrebat-o : ” Cati copii ai crestina ? ” ” Nici unul, parinte “. ” Dar, cate avorturi ai ? ” Patruzeci de avorturi ! ” ” Du-te, femeie, la un episcop si te marturiseste si te pocaieste cat mai ai vreme, ca este infricosata judecata lui Dumnezeu !”. Dupa lepadarea de credinta, cel mai mare pacat care se face in lume este uciderea de prunci. Aceste doua pacate atrag grabnica manie si pedeapsa a lui Dumnezeu peste oameni.

Convorbirea a doua

37. O femeie tanara, maltratata si fortata de sotul ei sa-si ucida copiii prin avort si paza, va intreaba ce canon sa faca pentru a dobandi iertare si mantuire de la Dumnezeu ?

- Amandoi, ea impreuna cu sotul ei, se duc in osanda iadului daca nu se vor pocai. In aceasta situatie femeia trebuie sa se opuna uciderii copiilor, sau sa se desparta de la inceput. Deci, mai intai sa-si marturiseasca pacatele la un duhovnic iscusit. Apoi sa boteze copii in locul celor ucisi, sa nasca alti copii in loc, sa posteasca pana seara in toata viata o zi pe saptamana, de obicei vinerea, sa faca metanii si milostenie dupa putere si avem nadejde ca va dobandi mantuire si mila de la Dumnezeu.

39. O alta femeie tanara, careia i-a murit sotul, va intreaba daca poate sa se recasatoreasca si in ce conditii ?

- Femeia ramasa vaduva, timp de 40 de zile este in doliu. Altele tin doliu sase luni si chiar un an. Iar daca este tanara si are copii, sa traiasca in infranare un an-doi si daca se poate infrana cu darul lui Dunmezeu, sa ramana vaduva pentru copii si sa se jertfeasca pentru viitorul si cresterea lor. Daca nu se poate mai mult infrana, sa se casatoreasca cu binecuvantarea preotului ei, dar nu pentru pacate, ci pentru a naste copii si pentru infranare. Cel dintai lucru, sa se teama de pacat cu frica de Dumnezeu, ca multe femei isi pierd sufletul prin desfranare si avort.

Alte sfaturi

57. Celor care aveau pacate grele si erau robiti de patimi vechi, le randuia batranul sa posteasca obligatoriu toate posturile si zilele randuite de Biserica, sa nu manance un timp carne si ulei si sa nu bea vin. Apoi o zi sau doua pe saptamana, de obicei miercurea si vinerea, le randuia post negru pana la orele 3 dupa masa, pana seara sau chiar pana a doua zi si sa citeascit psaltirea la miezul noptii. Iar celor care savarseau avorturi, le randuia sa nasca alti copii in locul celor ucisi, sau sa boteze si sa imbrace copii saraci dupa numarul avorturilor, sau sa infieze copii fara parinti.

din “PARINTELE PAISIE DUHOVNICUL”

“Prima ratiune a casatoriei este rânduirea sexualitatii, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pamântul”. Acest cuvânt al Sfantului Ioan Gura de Aur (Cuvântari despre casatorie), dateaza din secolul al IV-lea. Acum câteva mii de ani, cele douasprezece triburi ale lui Israel traiau sub Legea veche, “cresteti si va înmultiti”. Atunci, Israel era o mica parte din toata omenirea care numara cu aproximatie 30 de milioane. Astazi, populatia Terei se ridica la 3 miliarde. Conform statisticilor, ea se dubleaza la fiecare 40 de ani, deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde, si spre 2400 va fi un om pe metru patrat si nu mult dupa aceea se vor atinge unul de celalalt. Instinctul animal de înmultire, acceptat ca scop al casatoriei, pune sub semnul întrebarii însasi casatoria si ridica o problema dintre cele mai grave constiintei de astazi.

In afara cazurilor de pericol de moarte si care sunt de resortul chirurgiei, avortul liber consimtit este un asasinat (Sinodul al VI-lea, canon 101; Athenagoras, Apolog, 35, Sfântul Ioan Gura de Aur, Om. V, 12, in Galat; Om. XIX 1, in Io.). (In Franta, numarul avorturilor este egal cu numarul nasterilor.) Remediul cel mai eficace ar fi prevenirea conceptiei. Astfel, reglarea nasterilor ia o importanta care nu înceteaza sa creasca.

In majoritatea tarilor, alegerea tehnicilor este libera, în Franta asistam astazi la o campanie virulenta pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. Articolul 3 declara: “Va fi pedepsit cu una pâna la sase luni închisoare si amenda între 100 si 5000 de franci oricine, în scopul propagandei anticonceptionale, va descrie, va divulga sau se va oferi sa dezvaluie procedee de prevenire a sarcinii, sau chiar sa faciliteze folosirea acestor procedee. Aceste pedepse se vor aplica oricui… va face propaganda anticonceptionala sau contra natalitatii”. Legea a fost inspirata de grija pentru viitorul tarii si nelinistea în fata diminuarii natalitatii.

Dar, pe de alta parte, “planificarea familiala” se ocupa de putinta cuplurilor de a-si dirija fecunditatea în mod rational: rarirea nasterilor, în functie de starea de sanatate a mamei, de posibilitatile materiale ale familiei si în vederea unei educatii echilibrate a copiilor. E lupta împotriva natalitatii necugetate, “lapinismul”. Este vorba asadar de mijloace pedagogice si medicale de a regla fecunditatea.

Trebuie sa facem distinctia radicala între cele doua planuri în care se pune problema. Prima este sociologica, demografica, a societatii si a Statului, în tarile subdezvoltate, unde exista o înspaimântatoare mortalitate infantila si amenintarea continua cu înfometarea, interventia societatii se impune vizibil. Dar aceasta interventie umana atinge elementul cel mai profund si cel mai intim al existentei umane.

Trebuie sa evitam confundarea umanului cu animalul, aplicarea principiilor unei crescatorii de animale la viata umana. Orice reglare obliga înainte de toate sa ai în vedere si sa pui baza unei politici cu totul noi a caminului familial. Societatea trebuie sa inventeze mijlocul de a oferi fiecarui cuplu conditiile umane ale unei vieti decente si ale unei bune educatii a copiilor. Un îndoit efort, unul economic, celalalt educativ pentru formarea cuplurilor si a parintilor, se impune înainte de orice interventie legislativa a statului, în loc sa tai, trebuie sa vindeci. Al doilea plan este cel al Bisericii, la care se raporteaza constiinta crestina a sotilor.

Biserica Apuseana, fidela conceptiei sale despre procreatie ca prima finalitate a casatoriei, se afla într-o situatie dintre cele mai dificile. Suprapopularea îndeamna cuplurile la abstinenta, ceea ce înseamna suprimarea pur si simplu a casatoriei. Formarea cuplurilor abstinente, “casatoria alba” (syneisaktism) a fost dezaprobata de Biserica primelor veacuri.

Fortând nota pâna la absurd s-ar putea spune ca însamântarea artificiala în care donator este sotul s-ar prezenta ca solutie optima. Scopul, procreatia, este atins si, în acest caz, el este stiintific controlat. Pacatul placerii e neutralizat si ar fi un fel de imaculata conceptie generalizata, împinsa la limita, o asemenea solutie în mod sigur nu are nimic crestin si nici un teolog nu a luat-o vreodata serios în consideratie (Putem nota ca în conditiile unui celibat impus, pentru un anume conformism pedagogic, masturbarea si chiar homosexualitatea sunt mai tolerate decât adulterul; femeia ar întina mai mult, caci nu sexualul, ci femeia se leaga nemijlocit de pacatul originar!).

Medicii afirma ca sfatul clasic si simplist al teologiei morale traditionale de a limita nasterile, cel al înfrânarii totale, nu e satisfacator. Experienta pastorala a duhovnicilor confirma aceasta constatare. Multi soti marturisesc esecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vietii conjugale. Se asista acum la o pasiva si surda opozitie a cuplurilor credincioase. E vorba de destinul lor prezent si viitor, si aici se pare ca nimeni nu poate decide în locul lor.

Conferinta Episcopilor anglicani de la Lambeth, în 1930, a formulat o noua pozitie a Bisericii în problema sexuala. Ea a legitimat cazurile în care o motivatie sanatoasa si morala impune refuzarea înfrânarii totale si recurgerea la metode neomalthusiene, medical anticonceptionale.

Enciclica Papei Pius al XI-lea, Casti connubii (31 decembrie 1930), declara, dimpotriva, ca “orice casatorie în care, cu voia sotilor, actul este lipsit de puterea lui naturala de a naste viata… este imorala”.

In planul teologiei morale, aceasta pozitie nu lasa loc nici unei îndoieli. Asa este declaratia din 13 martie 1961 a Cardinalilor si a Arhiepiscopilor din Franta: “Iubirea conjugala nu este o pasiune egoista preocupata numai de placere, ci o daruire reciproca si afectiva a fiintei care-si afla deplina înflorire în aducerea pe lume si constiincioasa educare a copiilor iubiti pentru ei însisi”. Recunoscând desigur si alte teluri, mai cu seama cel al comuniunii conjugale, iubirea se reduce totusi la aspectul functional, finalizat prin procreatie.

Se pleaca de la ceea ce este înscris în fire. Iubirea este supusa în întregime fiziologicului. Declaratia nu lasa nici o îndoiala: telul suprem al casatoriei este educarea copiilor “iubiti pentru ei însisi”. Acest dar dezinteresat este scopul legaturii sotilor si finalitatea iubirii lor.

Scopul a ce este cel mai adânc si intim în om se afla în mod ciudat proiectat în afara, obiectivat. Or, scopul ultim este deplinatatea fiintei conjugale în Dumnezeu, si Dumnezeu nu este niciodata exterior. El este realitatea cea mai launtrica spiritului uman. Altfel, în orice solutie care nu se plaseaza pe linia vietii conjugale în sine, ci pe cea a extensiei sale, nu se iese de fapt câtusi de putin din planul sociologic, chiar daca e ridicat pâna la “daruirea dezinteresata” printr-o abstractizare a vietii concrete si de o infinita complexitate a sotilor.

Se stie ca aceasta pozitie oficiala a teologiei morale are multi adversari. Acestia cer o revizuire fundamentala a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi, ci oamenii concreti si optiunile lor mereu libere si personale. Una este toleranta si altceva consideratiile interne si medicale de care trebuie sa tina cont decizia spirituala a unui adult care dispune de destinul sau. O directie autoritara formala risca sa striveasca omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificata colectivului, binelui general. Iubirea, taina ei se afla sociologic obiectivata.

Metoda numita în mod obisnuit metoda Ogino se bazeaza pe fazele “sterilitatii temporare fiziologice” ale femeii. Reperarea acestor faze si renuntarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade ofera, se pare, solutia simpla si practica desemnata de firea însasi. Enciclica Casti connubii admite clar aceasta solutie a vietii conjugale. Teologii nu înceteaza sa ceara biologilor sa faca uz de aceasta metoda considerata mai infailibila decât este, ea nefiind cu totul sigura. Declaratia Cardinalilor si a Arhiepiscopilor precizeaza: “A lua în considerare o “reglare a nasterilor” prin metode pe care stiinta le îmbogateste progresiv prin noi precizari implica supunerea constienta a sotilor unei reguli superioare de moralitate în manifestarile iubirii omenesti”.

Desigur, totul depinde de continutul regulii superioare a iubirii umane. Poate fi o împlinire în Dumnezeu, poate sa nu fie decât o reglare a functionarii naturale a sexualitatii… O asemenea reglare impusa în toate cazurile pune o întrebare nelinistitoare: cum poate un preot celibatar sa joace rolul de specialist în eros si sa dea sfaturi medicale?

Pe de alta parte, diverse brosuri si alte mijloace ofera calendare adaptate; în Germania, chiar si de la înaltimea amvonului se comunica metoda zisa a lui Schmulder. Se întelege ca, în fata acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intima a vietii conjugale, constiinta si demnitatea femeii, a cuplului si a iubirii sunt adânc ranite…

Reproducerea irationala, “lapinismul”, instinctul orb al barbatului care brutalizeaza femeia si îi impune sa aiba “copil peste copil”, ridica problema “maternitatii constiente”.

Pe vremea Sfintilor Parinti, problema aceasta nu s-a pus niciodata. Nu exista canoane care sa o trateze. Vechile culegeri de canoane nu mai sunt în întregime aplicabile si, de altfel, nu spun nimic despre acest subiect (Alaturi de canoanele înrudite cu nomismul iudaic, exista o cu totul alta traditie care suprima si condamna orice notiune de necuratie substantiala. Asa de pilda: Didascaliile, VI; Const. Apost. VI; Sfântul Atanasie este foarte categoric în epistola sa (canonul 2 al Sinodului Trullan); Syntagma de la Atena, IV, 67 - 77, 598; 611; V, 370, etc.

Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan, Fac. 38, 9-10) înseamna o eroare exegetica si o iesire din contextul notiunilor epocii despre sfintenie si tabuuri, despre lege si asteptarea mesianica. Punctul de plecare trebuie asadar sa fie spiritul patristic si nu o învatatura precisa care nu exista.

Este foarte limpede ca trebuie sa fie evitata orice complicitate cu o morala decadenta. Dar trebuie sa înlaturam si orice atitudine care abdica de la responsabilitatea umana si invoca prea usor Providenta divina. Aceasta atitudine nu are nimic comun cu actul credintei autentice. Dumnezeu a dat inteligenta si libertatea de a opta si de a actiona prin acte constiente si acest dar presupune datoria spirituala de a-ti asuma toate consecintele.

Ortodoxia, prin spiritul ei fundamental eshatologic, învata ca adevaratii stapâni ai istoriei sunt Sfintii si rolul Bisericii nu este de a formula, organiza si controla temporalul. Prezenta sa este constiinta teandrica (divino-umana) în lume. Biserica se ocupa de metanoia evanghelica, ea aspira sa-l schimbe pe om în faptura noua, sa-l faca plin de har; ea exorcizeaza puterile si apara Usa vietii, ea deosebeste duhurile si arata calea eliberarilor ultime; nu defineste regulile vietii sociale, nu prescrie retete, nu da raspunsuri gata facute în locul omului liber.

Dupa chipul lui Dumnezeu, Biserica are un respect nelimitat fata de demnitatea omului, preot al Preotiei împaratesti, si îsi pune în el încrederea, asteapta de la el propriile decizii la nivelul sfântului si al sfinteniei.

Astfel, afirmând aspectul personalist al casatoriei, Ortodoxia va apara întotdeauna demnitatea sotilor adulti. Biserica, episcopatul, orice preot nu va refuza niciodata un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal si în afara oricarei discipline generalizate, a eticii “binelui comun” si a legii.

Intr-un articol despre “Teologia pacatului” preotul V. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticonceptionale: “în practica obisnuita a Bisericii ruse, preotii, din discretie, nu pun niciodata întrebari cu privire la acest subiect… Domeniul relatiilor dintre sot si sotie este dupa parerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de catre preot… Problema nu se pune niciodata la ora actuala deoarece, asa cum am mai spus, domeniul relatiilor sexuale dintre soti nu face de obicei obiectul investigatiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind sa intre în intimitatea prin care se realizeaza unitatea celor doi într-un singur trup si în care prezenta unui al treilea, chiar îmbracat în vesmântul preotesc si fie numai cu întrebarile lui, ar fi neavenita”.

Opinia citata exprima corect si clar atitudinea Ortodoxiei. Faptul esential aici este ca Ierarhia ia profund în serios notiunea de Preotie împarateasca a credinciosilor si încoronarea mirilor care îi stabileste în Preotia conjugala.

Omul este cu adevarat uns rege, preot si profet. Aceasta demnitate nu poate sa ramâna un joc sau un titlu abstract. Ea este o vocatie foarte precisa care face apel la deplina maturitate pentru a-si gasi solutia proprie si a forma o decizie în urma optiunii libere a unui adult. Fiecare persoana îsi traieste destinul etern între constiinta sa si ochiul lui Dumnezeu. Aici un al treilea nu poate interveni.

Iubirea conjugala nu este un mijloc, ci scop suprem, sursa de sfintenie. Orice raport de la învatator la scolar este întru totul exclus. “Taina aceasta mare este” - cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matura, adulta, a sotilor si a iubirii lor.

Cea mai importanta - si aici spiritul Ortodoxiei joaca rolul lui deplin - este problema vârstelor spirituale. Cuplul trece printr-o maturizare care îsi afla la fiecare “vârsta” a vietii conjugale o solutie potrivita si care nu suporta nici o reteta generala, nici o supunere fata de “binele comun”.

Asceza conjugala, alimentata de o viata plenara în Biserica, aduce prin ea însasi stapânirea necesara pentru a alege si a judeca situatia în acord cu vârsta spirituala si cresterea armonioasa a darurilor. Biserica nu ofera decât elemente de judecata cel mult, nu exercita nici o constrângere, menirea ei este de a-l elibera pe om de orice forma a sclaviei pentru a face din el un cetatean liber al împaratiei. Parasind acceptia sociologica si finalista a procreatiei, solutia vine prin arta inventiva a lui magnus amor, a marii iubiri, si prin harul care o acopera.

Intr-un mare numar de casatorii, teama de sarcina face sa planeze o teroare si compromite orice armonie posibila. Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibreaza orice constructie si asa fragila.

Se mai adauga aici si un freamat de panica în fata suprapopularii. Negasind un alt scop si o alta semnificatie actului sexual decât procreatia, învatatura oficiala devine aspra si îsi apara în primul rând principiile doctrinare. Or, nobletea unui cuplu credincios consta tocmai în faptul ca face din sexualitate altceva decât este în lumea animala.

Invatatura curenta pune o întrebare inevitabila: putem cu adevarat si în mod sincer sa facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate si alte mijloace anticonceptionale, de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur?

Distinctia între actul complet si incomplet este grosier materialista, învatatura elaborata de celibatari închide cuplurile într-o cazuistica a mijloacelor, le obliga sa caute “trucuri”, sa se eschiveze si sa triseze litera doctrinei oficiale.

In acest caz, pe buna dreptate, aceasta îi priveste ca pe niste “neispraviti” si “iresponsabili”, adolescenti mai mult sau mai putin supusi greselilor. Dezastrele care urmeaza sunt zdrobitoare. Trebuie s-o marturisim deschis, daca se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder, granita dintre autorizat si neautorizat, între firesc si nefiresc devine foarte slab trasata, imprecisa si schimbatoare.

Tehnica hindusa a Upanisadelor si a scrierilor tantrice, cunoscuta sub denumirea de vajroli mudra este o stapânire care ar putea fi integrata în categoria, surprinzatoare în multe privinte, numita de teologia morala “dezmierdare conjugala”, dar e limpede ca si aici se poate trisa (”Dynam Institut” al lui Paul Chanson propune “o tehnica bazata pe educatia reflexelor, care permite prelungirea dupa vointa a raporturilor sexuale si de savârsirea lor fara a ajunge la emisia seminala”, întreprinderea se declara “catolica” si este o consecinta a unei mentalitati pastorale la limita logicii. Ca sa evite “fraudele contra naturii” se comite frauda împotriva sistemului reflexiv, pentru a fi în acord cu litera legii, în fapt este mai mult decât o frauda contra naturii, este o perversiune a spiritului.).

Actul “prezervat” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic sau printr-o stapânire voita, toate, fara exceptie sunt nefiresti, daca nu ne jucam cu vorbele. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o solutie spirituala si adulta.

In prezenta interdictiilor orice solutie este un trucaj sau o trisare. Chiar si abstinenta, când este impusa si nu liber dorita si acceptata, nu are decât o înselatoare aparenta spirituala si amplifica conflicte care distrug echilibrul.

Dupa o anumita teologie morala, când intentia de a limita nasterea este îndreptatita, mijlocul, daca este contrar firii, este ilicit. Dar care este criteriul? Metoda Ogino regleaza în acord cu legea, dar în acest caz legea însasi triseaza. Problema nu este cea a mijloacelor, problema este în primul rând de ordin spiritual. Orice subterfugiu înseala constiinta si raneste iubirea.

Procreatia voluntara este mult mai nobila decât cea datorata orbeste hazardului, cel mai adesea neprevazuta si indezirabila. Daca se accepta nasterile fara dureri, nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde nasterea pune o grava problema si unde iubirea, plina de angoasa si anxietate, traieste într-un climat în care risca sa piara.

Nimeni nu poate constrânge femeia sa ramâna însarcinata. Procreatia nu poate fi decât creatia gândita a unor fiinte libere si pregatite prin rugaciune. Pentru ca un copil sa fie în mod liber voit, trebuie sa fie data si o posibilitate de a nu-l avea. Intre “lapinismul” inconstient si abstinenta fortata si impusa, solutia nu trebuie câtusi de putin sa perturbe comuniunea conjugala. La animale, automatismul vietii sexuale (rutul) urmareste fecundarea si reduce orice manifestare sexuala la momentul prescris de natura. La om, ordinea este total diferita si orice reducere a crosului la procreatie este o cadere la nivelul animal.

Iubirea umana înalta fiziologicul la nivelul daruirii spirituale reciproce si îmbogateste toata viata cu armoniile sale. Iubirea include procreatia, dar aceasta din urma nu o defineste pe cea dintâi; nici nu o epuizeaza câtusi de putin si omul trebuie sa decida cu libera si suverana sa constiinta în fata lui Dumnezeu si a tainei iubirii.

Este limpede ca nu se pot recomanda pur si simplu tehnicile contraceptive, solutia cea mai demna fiind stapânirea spirituala. Dar omul trebuie sa se înalte progresiv la aceasta stapânire si sa o faca liber. Sotii sunt deja “subiecte” care se trateaza reciproc ca persoane responsabile si libere în destinul si în arta lor de a se iubi.

Solutia adevarata nu va fi niciodata nici usoara, nici mecanica, nici comoda. Nasterea fara dureri nu diminueaza cu nimic daruirea totala, pâna la riscul de a pierde viata si pâna la acceptarea durerilor spirituale.

La ora maturitatii sale, iubirea transcende orice reglare, orice tehnica, orice prescriptie exterioara si se înalta la punctul crucial; credincioasa chemarii sale, ea nu poate evita piscul iubirii rastignite pe cruce.

Statul secularizat favorizeaza laicismul care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfectionat prevazut cu tehnici si retete. O asemenea perfectiune sfârseste în nevroza care este un profund dezacord cu sine însusi.

Solutia umana nu poate veni decât dintr-o mentalitatea religioasa care aduce sfintenia vietii, pune începutul unei cugetari mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele doua sexe si ofera eliberarile ultime.

Educarea adolescentilor si a maselor de oameni trebuie sa comporte recunoasterea valorii pozitive, mistice a castitatii. Pentru o fiinta a carei structura spirituala este casta, nu sunt probleme, ea nu alege, ci îsi traieste iubirea “supranatural de natural”.

Cel ce cere învoiri, autorizatii si retete dovedeste prin chiar acest fapt ca este înca adolescent si nu are înca dreptul. “Morala” are foarte putin de-a face aici, caci este în joc persoana si în lume nu exista doua persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat si se multumeste cu morala învatata nu depaseste nivelul gregar al turmei si poate afla aici suficiente directive.

Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii.

Iubirea nu cunoaste reguli morale, ea cunoaste valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea si inspiratia, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Pedagogia abdica în pragul tainei prin care iubirea realizeaza si naste persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelica de abolire a Legii este plinirea ei desavârsita. In slujirea conjugala, iubirea cunoaste abisurile, dar si acele înaltimi de pe care viata se avânta în împaratie.

Din “Taina iubirii“, de Paul Evdokimov

a) Avortul, ultima etapa a nimicirii iubirii conjugale. A vorbi despre avort inseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe care il poate savarsi cineva in lume. La inceputul crestinismului, trei pacate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea si desfranarea.

Avortul se pare a fi sinteza acestor trei pacate laolalta si inca ceva mai mult. E ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. In intelepciunea Sa negraita, Dumnezeu a hotarat ca un prunc, inainte de a vedea lumina zilei, sa petreaca vreme de noua luni in sanul maicii sale. Acest san ii este adapost si hrana, pavaza si mijloc de aparare in fata oricarei primejdii. Trupul mamei, sanul matem, este, fara indoiala, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinta umana.

E si templul iubirii celor doi soti. Caci asemenea unei providente divine,acest san ofera, asa cum se exprima profetul Isaia, “un loc de scapare in incercari, un liman in vremea furtunii si o umbra in plina dogoare ” (XXV,4).

Dar mama, careia i s-a incredintat ocrotirea copilului, isi tradeaza aceasta indatorire, care ii revine prin casatorie, omorandu-si propiul ei odor. Uciderea se savarseste tocmai in acest loc, in care este prezenta, intr-un chip deosebit, mana lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene spun ca, prin lepadarca voita a copilului, pacatul patrunde in vistieriile vietii. Chiar si din punct de vedere rational, ridicand o problema ca aceasta “suntem sau nu suntem inca in prezenta unei fiinte umane?”, inseamna sa prejudiciem intrebarea. Faptul in sine priveste adevarul ca Dumnezeu Insusi intentioneaza sa creeze o faptura omeneasca si ca aceasta faptura, aparuta in sanul mamei, este prin avort in mod deliberat, privata de viata, iar acest lucru nici nu este altceva decat un asasinat.

Orice crima este un ultragiu adus persoanei si trupului omenesc, nici una insa nu se aseamana cu pruncuciderea, care secatuieste tezaurul vietii, distrugand familia si ruinand neamul.

b) Atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de avort. Ortodoxia este crestinismul unei religii luptatoare. Ea nu se multumeste cu descoperirea raului, cu fomularea unei judecati de valoare, care spune raului pe nume, respectiv nu e impacata cu declararea avortului drept crima, si inca una din cele mai abominabile.

Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva, in cazul de fata, ca nu are numai menirea de a trezi constiinta credinciosilor din comunitatea bisericeasca, aratandu-le tuturor in ce consta pacatul avortului si care este gravitatea lui, ci are si indatorirea de lupta, cu metodele si fortele ei proprii, pentru respectarea celui dintai si poate cel mai sfant drept ce revine fiecarui om din lume si anume acela de a se naste.

Biserica condamna avortul in numele lui Dumnezeu Atottiitorul care a randuit aparitia vietii omenesti in clipa creatiei : “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau” (Facerea l, 27); in numele Domnului Savaot, care a ingradit accasta viata, pe Muntele Sinai, cu porunca: “Sa nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar mai ales in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos care, venind in lume, si-a varsat propriul Sau sange si a inviat din morti, pentru ca omul “viata sa aiba si mai multa sa aiba ” (Ioan X, 10).

Venind in apararea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica crestina inca de la aparitia ei, a avut de spus un cuvant definitiv si categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintai in istoria omenirii, intr-un mod absolut, inainte de “Declaratia drepturilor nenascutului de la Geneva”, din 1922, inainte de “Declaratia privind drepturile copilului”, din 1959, ca si de “Conventia privind drepturile copilului” din 1988, protectia suprema de care trebuie sa se bucure copilul, mai inainte de orice. La aceasta ora, in care bilantul unui sfarsit de secol ne avertizeaza ca, in societatea noastra de tip european, post-crestina si deplin secularizata, sub auspiciile industriei avortului, crima colectiva s-a generalizat. In oricare tara, bunaoara, cu aproximativ doua zeci de milioane de locuitori, sunt omorati prin avort peste un milion de copii. In fata acestei situatii, crestinii zilelor noastre, nu pot sa ramana in expectativa. E momentul sa se intrebe daca mai exista un drept al copilului. Dupa cum este momentul sa stie ce au de facut, inanite de a cadea sub osanda generatiilor viitoare. Dar mai inainte inca sub osanda lui Dumnezeu.

c) Avortul in perspectiva responsabilitatii si a culpei. Cuvantul ‘”avort” deriva din latinescul aborior , temen opus lui orior (a naste) si inseamna “a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdata, este aceea ca prin acest termen se exprima ideea mortii premature. Dar moartea la care se refera poate sa fie un fapt, dupa cum poate sa fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci cand avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat si nici prevazut. De aceea, el nu poate fi decat o intamplare profund regretabila. Cata vreme nu priveste vointa libera a cuiva in savarsirea ei, se intelege ca nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotriva, atunci cand avortul este premeditat si voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie ca este savarsit de mama cu scopul de a scapa de copil, fie ca este comis pentru a-si salva sanatatea, avortul este un act voluntar si ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atarna de femeia in cauza, dar revine, dupa gradul de participare la infaptuirea lui, si sotului, dupa cum revine tuturor celor care, intr -un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la savarsirea acestui act.

Mijloacele prin care se realizeaza acest act reprobabil sunt mai multe si de diferite feluri: provocari mecanice, administrari de substante avortive, interventii chirurgicale, etc., scopul tuturor insa, ramanc acelasi. Oricum s-ar face, avortul este, in cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveste nemijlocit porunca: “Sa nu ucizi”.

Sfanta noastra Biserica nu vede in el simplul fapt al mortii, ci suprimarea violenta a unei vieti omenesti. Numind aceasta fapta “omor” sau “ucidere”, considera ca este incarcata cu intreaga raspundere a unei actiuni condamnabile pe pamant si in cer. Canonul al doilea al Sfantului Vasile cel Mare, de exemplu, numeste pe femeia ce a savarsit avortul “ucigasa“, precizandu-i, astfel, raspunderea si vina, dupa cum are in vedere si o vina corespunzatoare complicilor ei.

Notiunea de ucidere, ce se cuvine sa o avem in vedere atunci cand ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despartita de aceea de vina sau culpa. Vina, insa, la randul ei, este de mai multe feluri. In legatura cu avortul putem aminti de doua feluri de culpa: culpa religios-morala si culpa criminala. Prima priveste eul personal si spiritualitatca sufletului din primul moment al conceperii copilului in sanul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naste. Aflandu-se amandoua in atentia Bisericii, le vom analiza pe rand.

d) Motivele religios -morale ale condamnarii avortului de catre Biserica Ortodoxa. Calendarul Bisericii Rasaritene cunoaste patru sarbatori care praznuiesc nu doar nasterea, ci chiar zamislirea unia dintre sfinti.

Bunavestirea este insasi sarbatoarea conceperii Mantuitorului in pantecele Maicii Domnului. Pentru a intra in istorie, Fiul lui Dumnezeu Insusi se supune unei legi a firii, intrupandu-se in sanul feciorelnic al Mariei, cu noua luni inainte de nasterea Sa. Asadar, orice prunc, chiar si numai de o zi, odata conceput in trupul mamei, are in el un suflet sau, dupa cuvantul Scripturii, “duh de viata”. Caci ceea ce s-a petrecut in paradisul dintai, mai precis, in ziua a sasea a creatiei, cand Dumnezeu a facut pe om, se petrece si in trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla in adierea serii in gradina raiului, poate fi pentru noi o imagine care sa ne arate, intr-un mod tainic, felul in care ia fiinta sufletul copilului in sanul matern.

Adresandu-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprima astfel :”Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat eu duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o” ( II Macabei VII,22).

Existenta, in sanul mamei, a unei “suflari de viata”, din ceasul conceperii, datorita unci interventii divine creatoare, este pentru gandirea ortodoxa un adevar absolut. De aceea si orice atentat asupra fatului odata conceput este un atentat asupra unui om intreg, format din suflet si trup.

Sfantul Grigorie de Nissa, facand o comparatie cu bobul de grau care cuprinde in sine toata specia plantei respective, spune ca “nu e drept a zice nici ca sufletul e inaintea trupului si nici ca trupul e fara suflet, ci amandoua au unic inceput intemeiat dupa ratiunea Lui mai inalta, in voia prima a lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa, pornind de la adevarul intruparii, intelege ca nasterea unui prunc este o taina a colaborarii lui Dumnezeu cu parintii in acelasi timp, insa, stie ca numeroase date ale observatiei noastre curente, corcete si oneste, pot fi elemente de seama, care sa aduca un spor de intelegere la cunoasterea acestei taine, intrucat se inscriu in ordinea descoperirii sau a revelatiei naturale. E vorba despre acele date care, inainte de a constrange constiinta, intr-un anumit fel, constrange ratiunea de a le constata si accepta.

e) Temeiurile metafizice ale spiritualitatii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal in viata pruncului nenascut. O privire atenta asupra realitatii, ne obliga sa vedem ca intre suflet si trup exista, in acelasi timp, o diferenta profunda, ca si o foarte stransa intimitate. Simplificand, intr-un fel oarecare lucrurile, vom considera ca sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarca pe care o facem numai in ordinea metafizica a existentei). Spiritul este necorporal si imaterial, el nu poate fi taiat in parti si nu poate fi alcatuit din parti, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, initiator si revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat in fiinta umana. Pana la zamislire nu se poate vorbi despre o legatura sau despre o intrepatrundere “locala” dintre spirit si materie. Sufletul, creat el insusi de Dumnezeu, nu se intalneste cu trupul, unindu-se ca doua corpuri, deoarece in orice punct al trupului este prezenta intreaga viata a sufletului.

Legatura dintre suflet si trup, care este mai mult decat o unitate, fiind insasi viata copilului, nu poate fi inteleasa decat tinand seama de realitatea pe care o prezinta fatul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificata: fizico-chimica si organic-biologica, pe de o parte, si de una spiritual-psihica, pe de alta parte. In ce priveste stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodata il si cuprinde in sine, alcatuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar daca admitem ca el este ceva nou fata de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelasi lucru se intampla in cazul unirii sufletului cu trupul.

Sufletul (creat de Dumnezeu din “plamada” parintilor) se suprapune si el organismului, dar el nu integreaza in sine organismul, ca si cum celulele vii, impreuna cu atomii lor, s-ar cuprinde in suflet in privinta aceasta, spiritul, care este intr-un fel sufletul copilului, desi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integreaza trupului si nici nu integreaza in sine corporalitatea materiala. Ca atare, el poseda o existenta proprie, o natura ireductibila. Dar acest lucru este departe de a insemna o simpla coexistenta dintre suflet si trup. Sufletul, inteles iarasi in felul sau, este spirit initiator si revendicator. Din prima clipa a creatiei sale de catre Dumnezeu, el fomeaza cu trupul un univers nou.

In calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el isi revendica acest univers ca pe un domeniu al sau, un intreg aparte, distinct si deosebit, de mama, inainte de a dobandi autonomia prin nastere, dupa cele noua luni de salasluire in sanul matern. Multe elemente ale manifestarii embrionului ca un organism nou, precum contractiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc ca el este o existenta independenta a unui principiu unificator si organizator, urmarind niste scopuri care sunt ale lui proprii.

f) Combaterea avortului provocat de catre Sfintele canoane. Asupra avortului voluntar cade, in morala ortodoxa, cea mai grea osanda a impiedicarii nasterii de prunci. Dupa cum am vazut, in aliniatele anterioare, viata copilului incepe din clipa din care e conceput.

In momentul tainic al zamislirii, Dumnezeu ii creeaza sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crima, genocid si deicid. Este o ucidere, si inca o ucidere cu premeditare. Este o crima, cu atat mai vinovata cu cat ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a se bucura de ea si de a se invrednici de Sfantul Botez. Este un genocid, pentru ca o data cu o viata nimicita se distrug si vietile urmasilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adica a unui neam.

Este deicid, pentru ca odata cu sangele copilului se varsa “sangele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistica dintre sangele copilului si “sangele” lui Hristos, pe care o aflam la Matei XXV, 32-46: “intrucat nu a-ti facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” v.45).

Sfintii Parinti, chiar de ar fi sa-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna in unanimitate avortul provocat, declarandu-l drept ucidere, crima, deicid.

In canonul 2 al Sfantului Vasile se precizeaza: “Cea care leapada fatul cu voie este supusa judecatii pentru ucidere“. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Marelui Vasile, considera doar un pogoramant oprirea femeii vinovate de savarsirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viata, potrivit hotararii canonice de la Elvira. Aceleasi canoane si pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 Apostolic, 5 al Sfantului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfantului Vasile, caterisesc pe preotii care sunt vinovati de complicitate cu cei ce savarsesc crima de avort, fie dezlegand invalid pe cei ce nu au constiinta pacatului la masura gravitatii lui, in scaunul Marturisirii, fie ca sunt vinovati ei insisi de aceasta crima comisa in propriile lor familii.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan