Contracepţia si prezervativul împotriva rănirii nu s-au inventat

Astăzi toată lumea „bună” arată sexy şi face sex

Crezi că asta-i haios? E trendy? Într-adevăr, mulţi măsoară respectul cu cantitatea şi frecvenţa sexului afişat sau practicat, dar nu fac altceva decât să se conformeze la o nouă religie şi să trăiască după reţetele filmelor şi revistelor. Afirmarea personalităţii înseamnă însă altceva şi mai ales auto-control. Controlează-ţi voinţa mai mult decât fiziologia.

Cât de mulţi adolescenţi care au făcut sex se mai află împreună?

Ce rău e în a face sex cu cineva pe care îl iubeşti atât de mult? Şi mai ales dacă eşti sigură că va ţine pentru totdeauna?

Ei bine, cele mai multe relaţii dintre adolescenţi nu durează. Doar pentru că trupurile lor sunt apte pentru sex nu înseamnă că şi mintea şi inima lor este.

Sarcina şi bolile nu sunt singurele feluri în care sexul te poate răni.

Contraceptivele şi prezervativul eşuează mult mai des decât îţi închipui. De fapt, „sexul sigur” e un mit. Dar chiar dacă ai avea „noroc”, sexul fără iubire durabilă răneşte întotdeauna: după o scurtă plăcere – dacă e şi aceea – urmează nesiguranţa, mânia şi ura de sine pentru a te fi lăsat folosită. Doar virginitatea te face integră şi neposesibilă.

Poate îţi imaginai că era iubire, dar n-a fost decât sex.

Când faci sex cu cineva e foarte greu să spui ce anume iubeşti: persoana sau sexul. Pe calea asta nimic mai uşor să te afli într-o relaţie sau chiar căsătorie cu cine nu trebuia. A aştepta până la căsătorie te ajută să-ţi dai seama dacă e cu adevărat persoana potrivită.

Şi ce dacă? Sexul poate fi uneori doar o distracţie.

De ce să nu fie sexul serios doar uneori? Tocmai pentru că poate răni atât de uşor şi atât de profund. În sex eşti tu însăţi cu ce ai mai intim şi n-ai cum să te distrezi cu asta decât renunţând la stima faţă de tine.

A face sex nu te asigură că veţi rămâne împreună!

Mulţime de adolescenţi caută şi acceptă să facă sex pentru a „ţine” pe cineva. Şi apoi acela tot îi părăseşte. Dacă e obligatoriu să faci sex cu cineva pentru a-l păstra, chiar merită să-l păstrezi?

După sex cu cineva despărţirea e mult mai dureroasă?

Când te încrezi în cineva foarte mult şi acela te părăseşte te simţi abuzată şi folosită. De fapt, sex poţi să faci de multe ori, dar virginitatea o pierzi numai o dată. Dacă o dai cui nu trebuie, nu mai e nevoie de un copil sau o boală ca să te doboare. Aşa că, aşteaptă. O să fi surprinsă cât de bine îţi va fi.

Nu e virginitatea o renunţare?

Nu tocmai. Virginitatea nu e nici doar abţinere, nici doar amânare, ci un preludiu. Te poţi pregăti acum prin virginitate ca să te dărui mai târziu celui iubit deplin şi exclusiv.

Virginitatea nu e o aberaţie, ci alegerea de-a fi tu însăţi!

(După o idee a U. S. Departament of Healh and Human Services)
   
 

 

Dragoste, libertate şi sex responsabil?

Deşi mulţi dintre noi suntem aproape la fel de tineri ca şi voi, întâmplări bine rânduite au făcut ca influenţa unor oameni deosebiţi să-şi pună amprenta asupra vieţii noastre. Dragostea cu care ne-au vorbit şi ne-au îndrumat s-a transformat într-un izvor care ne îndeamnă să venim spre voi cu dorinţa de-a „înmulţi talantul primit”.  

Cu numai câţiva ani în urmă treceam prin criza specifică vârstei voastre. Există în viaţa tinerilor momente în care presiunea sexuală este dominantă şi chinuitoare. Nu este o soluţie să negăm acest fapt. Dar trebuie să avem mare grijă căci după cum spunea prof. V.V. Zenkovski: „Sexualitatea poate deschide sufletului posibilitatea înfloririi şi a realizării tuturor puterilor lui sau poate deveni blestem, cauză a nenumăratelor boli sufleteşti şi trupeşti, izvor de tragedii în viaţă. Omul este liber să aleagă o cale sau alta.”

În această etapă a vieţii, pentru un tânăr sau o tânără, întâlnirea cu o persoană de sex opus îl fascinează. Dacă până aici s-a gândit numai la sine, acum descoperă o fiinţă care îi este nespus de dragă. O fiinţă al cărei farmec îl captivează. O fiinţă care îi este mai scumpă chiar decât persoana sa. O fiinţă care ar dori să-i aparţină toată viaţa şi căreia doreşte să-i ofere proiectele sale, succesele sale, munca sa, iubirea sa. Când e lângă ea se simte bine. Când e departe îi simte lipsa. În faţa ochilor i se deschide o lume nouă: lumea iubirii.

Întrebarea serioasă ce trebuie să şi-o pună tânărul sau tânăra este: până unde trebuie să meargă în această relaţie? Până la relaţia trupească? Filmele erotice pe care le vede pe toate canalele, site-urile provocatore de pe internet, revistele porno ce stau pe toate tarabele vor îndemna să se facă aceasta. Se aduc şi argumente „medicale” şi „ştiinţifice” care ar demonstra că abstinenţa până la căsătorie nu-i sănătoasă. Poate fi cuprins şi de un complex de inferioritate. Colegii lui, prietenii lui, au făcut-o. De ce să nu o facă şi el?Şi totuşi învăţătura cuminte a Bisericii îi spune să n-o facă. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt şi tineri integri care nu o fac până la căsătorie. Dacă tânărul este cu adevărat curajos, poate spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei ce au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese de ce le spun alţii, chiar cu riscul de a fi luaţi peste picior.

Despre Sfântul Lavrentie de Cernigov (1868-1950) se spune că, pe când era în viaţă, nu participa la cununia celor ce veneau să o facă în Mânăstirea Cernigovului. De ce? Pentru că, fiind înzestrat cu darul înainte vederii, cunoştea dinainte că cei ce se cununau nu mai erau feciori.

Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit a spus că: „această pereche într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că am văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul”.

Iată o mărturie din care se vede clar cât de importantă este pentru suflet starea de curăţie, trupească şi sufletească, a celor ce se căsătoresc şi cât de plăcută este înaintea lui Dumnezeu.

Sfatul nostru pentru tineri este să nu se angajeze în relaţii intime înainte de căsătorie, pentru ca atunci, la vremea potrivită, să-i poată dărui partenerului de viaţă un trup integru, nepângărit, frumos şi sănătos. Iar jocurile sexuale, care pot duce la cădere, e bine să fie evitate pentru că emoţiile pot deveni atât de explozive şi pasiunea atât de puternică încât tinerii să fie la un pas de cădere.

Voim să facem referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e ca o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate.

Poate aţi auzit de deviza ”Make love, not sex!” Am văzut că în ultima vreme această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei. Ce este interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.

Totuşi, ei nu înţeleg că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci au înţeles doar că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spunem că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci am fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus. Dar, pentru că Dumnezeu există, noi înţelegem deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor.

Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad. Pentru că ne dăm seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice aveţi nevoie, vă repetăm că cei care au încercat să-şi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Chiar aceste suferinţe şi singurătatea pe care le implică aceste eşecuri sunt o pregustare pământească a iadului.
 

(P.S. Andrei Andreicuţ – Mai putem trăi frumos?; Danion Vasile – Cartea Nunţii)
   
   

Mărturii ale unor femei care au făcut avort

„Nu aş mai face-o niciodată, indiferent de părerea celor din jur”

„Mi-am avortat copilul. Odată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o astfel de hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetiţă care fuge spre mine cu braţele întinse şi întreabă mereu: De ce, mămico? De ce? Apoi mă trezesc udă de transpiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. De ce numai eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş?

Relatez această întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor ce nu mai sunt…, nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală ca mine!”

Judith

„De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?”

„Toţi cei care m-au sfătuit să fac avortul în urmă cu doi ani – doctorul, consilierul, părinţii, prietenele şi soţul meu –  m-au asigurat că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar eu sunt disperată! Nu mai pot să dorm noaptea, nu mai pot să râd. Nimeni nu mă înţelege!

Vă rog spuneţi tuturor oamenilor cât de groaznic este un avort! Dureri cumplite îmi chinuiesc trupul şi sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?”

Jutta

din revista pentru elevi Schreibenkleister, Bad/Neustadt Baurische, Rhon, Germania

 

„Femeie, lasă copilul să trăiască şi voi avea Eu grijă de amândoi!…”

Mă numesc Daniela şi am descoperit acest site căutând pe internet un fel de alinare pentru suferinţa pe care o trăiesc de 9 luni…

Am să vă povestesc pe scurt viaţa mea complicată şi dureroasă. Am 38 ani şi am fost căsătorita până acum o luna. Am doi băieţi: de 20 si respectiv 18 ani. Cel de 18 ani are schizofrenie şi se pare că e cronică. O primă suferinţă în viaţa mea. A doua suferinţă a fost faptul că am fost obligată să mă căsătoresc cu soţul meu acum 18 ani fără să-l iubesc; nu voi intra în amănunte dar asta a fost… Nu l-am iubit niciodată drept pentru care m-am hotărât pentru divorţ.

În urmă cu doi ani am cunoscut un bărbat cu 9 ani mai mic decât mine si ne iubim foarte mult. Este bărbatul cu care sunt logodită şi religios. Cu soţul meu nu am avut cununie religioasă pentru că nu a dorit acest lucru.

Acum voi aduce în discuţie problema cumplită a avortului: în primul an când l-am cunoscut pe acest bărbat, Peti se numeşte,  mi-am dorit foarte mult un copil. El era plecat în Statele Unite şi trebuia să vină în decembrie anul trecut ceea ce s-a şi întâmplat. Până să vină mă rugam Domnului nostru Iisus să-mi dea un copil şi plângeam cu lacrimi amare de câte ori îmi imaginam acel copil. Bărbatul din viaţa mea, cel pe care-l iubesc, îl dorea şi el.

Într-o seară am avut un vis, după lacrimile pe care le vărsam zilnic în care Domnul Iisus mi-a apărut şi mi-a spus: „Nu plânge femeie ca până nu se termină anul vei avea copilul”. M-am trezit emoţionată şi marcată. Nu-mi venea să cred ca Domnul Iisus mi-a auzit dorinţa…

Peti a venit pe 15 decembrie şi am să vă spun că – există minuni dumnezeieşti  – în perioada 25-30 decembrie am rămas însărcinată!!! Pe data de 10 ianuarie mi s-au confirmat 3 săptămâni de sarcină! Pentru mine  A FOST SI VA RĂMÂNE O MARE MINUNE PE CARE DOMNUL NOSTRU MI-A ÎNDEPLINIT-O.

Însă, acest copil trebuia să se nască, iar eu nu eram divorţată încă: aveam şi am un copil cu probleme, Peti urma să se întoarcă în Statele Unite pentru încă ceva vreme, nu aveam nici un sprijin care să mă ajute în a păstra copilul. Au urmat două luni şi jumătate de chinuri, lacrimi si frământări: să păstrez sau nu sarcina. Pentru mine era şi va rămâne un dar divin….

Însă conştiinţa crudă şi raţiunea tăioasa mi-au „spus”: ai deja un copil cu probleme, îngrijeşte-te de acesta şi lasă-l pe celălalt… nu e drept să-l ignori şi să-l sacrifici pe cel bolnav…”

Şi astfel, plângând şi frământându-mă,  am avut al doilea vis cu Domnul Iisus care mi-a spus: “Femeie, lasă copilul să trăiască că voi avea Eu grijă de amândoi!…”.

Am fost şocată…! Şi cu toate aceste semne sunt o mare criminală. Pe data de 2 februarie am înfăptuit crima şi am renunţat la copil… am ignorat darul şi mesajele divine.

Nu am cuvinte care să arate starea în care, încă, mă aflu: sunt deprimată, iau tranchilizante şi antidepresive, am îmbrăcat un copil de 9 luni luat de pe strada, i-am luat jucării, dar nimic… Nici o rugăciune nu mă ajută… Nici un sfat nu-mi schimbă starea!

Şi încă ceva important! Cât timp eram însărcinată, Răzvan, băiatul meu bolnav a fost bine. Nu avea halucinaţii, nu auzea voci… Însă după avort copilul s-a îmbolnăvit şi nu mai intră în lumea reală cu nici un tratament antipshihotic. Se pare că îl pierd şi pe el  în lumea lui ireală. Dar cred că aceasta este una din pedepsele pe care le merit pentru fapta mea! Nu aveam dreptul să iau viaţa acelui copil mai ales ca era aşa de dorit şi era şi un dar divin! Răzvan nu-şi mai revine, trăieşte în lumea lui cu vocile false şi halucinaţiile, şi nici eu nu-mi mai revin. Urmează să mă căsătoresc cu Peti curând şi am sperat că dacă voi avea alt copil cu el îmi voi reveni… Am analizat aceste lucruri şi tot nu este bine… Crima înfăptuită rămâne adânc în suflet!

Ştiu că e lungă această mărturisire dar aş dori să o publicaţi, ca să opriţi şi alte viitoare crime împotriva unor suflete nevinovate, împotriva darului divin cu care Dumnezeu ne consfinţeşte viaţa. Pentru că un copil este o minune!

Nu am cuvinte să vă spun toată gama de sentimente în care trăiesc: inutilitate, disperare, vinovăţie, suferinţă…

DAR…! CEA MAI MARE PEDEAPSĂ ESTE CEA DATĂ DE CONŞTIINŢA CARE MĂ CHINUIE!!!… Şi nu cred că există scăpare pentru asta.

În fiecare marti… e zi de post pentru mine… într-o marţi s-a întâmplat.

Voi rămâne toată viaţa marcată de acest eveniment şi vreau să vă spun acum, când plâng iar: opriţi-vă să ucideţi suflete nevinovate!!! Ce urmează după aceasta e cumplit de trăit, şi sentimentul de a  fi o criminală e copleşitor şi degradant.

Oare cine sau ce mă poate ajuta pentru că simt cum viaţa mea se sfârşeşte!…
Oare unde este copilaşul meu acum?

Daniela
 

Am ucis un oraş ca Smeredvo

De la domnul Antun Lisec, cunoscutul luptător pro-vita din Zagreb (Croaţia), primim un text cutremurător. Este vorba de un interviu luat medicul ginecolog Stoian Adaşevic din Belgrad (Serbia) şi publicat în revista Argument din 23 februarie 1996.

Interviul a apărut sub titlul: „În cabinetul meu am ucis un oraş ca Smeredvo, fără să ştiu ce fac”.  Iată o parte din acest interviu:

– Dr. Adaşevic, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică ginecologie din Belgrad, dar din 1988 nu mai faceţi avorturi. Ba chiar aţi devenit un mare adversar al lor. Pregătiţi întemeierea „Asociaţiei pentru protecţia vieţii umane şi a familiei”. Însă, vreme de 6 ani aţi efectuat aproximativ 60.000 de avorturi. Odată chiar aţi afirmat: „Am ucis un oraş ca Smeredvo”.

– Cred că oraşul Smeredvo are mai puţini cetăţeni, aproximativ 45.000. Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit”, care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După „legea creştină” n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină într-o singură fiinţă. Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi.

– Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?

– S-a întâmplat când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos „mâna” care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi „mâna” a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă „mâinii” să se agite. Înainte de   a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: „Nu mi-ar plăcea să fie un picior”. De fapt, era un „picior”. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat „piciorul” care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi „piciorul” se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era „inima” care zvâcnea.

Mi-aduc aminte că o soră  m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea ”inima” care mişca. Vedeam mişcările „piciorului” şi „mâna” care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este într-adevăr ucidere!!!

(traducere din lb. Engleză de pr. prof. Vasile Mihoc, Pro-Vita Sibiu)

 

Sfaturi pentru tineri

Despre Sfântul Lavrentie de Cernigov se spune că, pe când era în viaţă, nu participa la cununia celor ce veneau să o facă în Mânăstirea Cernigovului. Şi aceasta, pentru că, fiind înzestrat cu darul înainte vederii, cunoştea dinainte când cei ce se cununau mai erau sau nu feciori.

Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit a spus că: „această pereche într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că am văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul.”

Iată o mărturie din care se vede clar cât de importantă este pentru suflet starea de curăţie, trupească şi sufletească, a celor ce se căsătoresc şi cât de plăcută este înaintea lui Dumnezeu.

Întrebarea serioasă ce trebuie să şi-o pună tânărul sau tânăra este: până unde trebuie să meargă în relaţia de prietenie ce precede căsătoria? Până la relaţia trupească? Filmele erotice pe care le vede pe toate canalele, site-urile provocatore de pe internet, revistele porno ce stau pe toate tarabele vor îndemna să se facă aceasta. Se aduc şi argumente „medicale” şi „ştiinţifice” care ar demonstra că abstinenţa până la căsătorie nu-i sănătoasă. Poate fi cuprins şi de un complex de inferioritate. Colegii lui, prietenii lui, au făcut-o. De ce să nu o facă şi el?

Şi totuşi învăţătura cuminte a Bisericii îi spune să n-o facă. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt şi tineri integri care nu o fac până la căsătorie. Dacă tânărul este cu adevărat curajos, poate spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei ce au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese de ce le spun alţii, chiar cu riscul de a fi luaţi în batjocură.

Voim să facem referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e ca o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate.

Poate aţi auzit de deviza ”Make love, not sex!” Am văzut că în ultima vreme  această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei.

Ce este interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.

Totuşi, ei nu înţeleg că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci au înţeles doar că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spunem că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci am fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus.

Dar, pentru că Dumnezeu există, noi înţelegem deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor.

Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad.

Pentru că ne dăm seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice aveţi nevoie, vă repetăm că cei care au încercat să-şi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Chiar aceste suferinţe şi singurătatea pe care le implică aceste eşecuri sunt o pregustare pământească a iadului.

Mărturia unei femei care nu a făcut avort

Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani a rămas însărcinată. Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude se opuneau. S-a hotărât, totuşi, să facă avort.

Dar, chiar în noaptea dinainte de a se duce la medic a avut un vis. A visat pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva.

Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.

A doua zi a plecat, totuşi, la doctor, dar cu oarecare teamă şi nehotărâre. Ajungând, teama a sporit şi când trebuia să intre a renunţat şi s-a întors acasă. Şi nu a mai avortat copilul. Şi a născut o fetiţă de 4,5 kg, frumoasă, inteligentă (acum are peste 30 de ani şi ştie cinci limbi străine) şi cu adevărat milostivă şi credincioasă. Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este medic şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată.

Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte (ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă), salvându-i  şi fetiţa, care acum este mângâiere pentru cei din jur cu bunătatea ei, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bine-plăcute lui Dumnezeu.

 

„Mulţumesc, doctore!” – Povestea unei fotografii uimitoare

Preotul ortodox român Mihai Lupu din Canada a transmis câteva informaţii tulburătoare privind viaţa intrauterină a fiinţei umane.

Aveţi în faţă fotografia unui copil de 21 de săptămâni, în pântecele mamei sale. Numele lui este Samuel Alexander Amas. Copilul a fost diagnosticat cu spina bifida şi nu ar fi supravieţuit afară din pântecele mamei. Trebuia deci operat intrauterin. Iulia Amas, mama copilului, a apelat la remarcabilul chirurg Joseph Bruner de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt din Nashville-Tennesse.

Redăm în continuare cuvintele fotoreporterului Michael Clancy, angajat al publicaţiei USA Today, prezent şi el la operaţie:

„În timp ce doctorul mă întreba ce viteză de înregistrare folosesc, am surprins cu coada ochiului un tremur al uterului, dar nimeni din echipă nu provocase mişcarea. Venea dinăuntru. Dintr-odată, prin incizie copilul şi-a scos braţul şi apoi l-a retras, lăsându-şi doar mânuţa afară. Doctorul i-a prins mâna şi a ridicat-o uşor, iar copilul a răspuns strângând degetul acestuia. Ca şi cum i-ar fi încercat tăria, medicul a clătinat uşor pumnul micuţ. Pruncul îl ţinea strâns. Am prins momentul fantastic. S-a petrecut atât de repede, încât asistenta care stătea lângă mine m-a întrebat «Ce s-a întâmplat?». «Copilul a-ntins mâna!», am zis. «A, păi fac asta tot timpul», mi-a răspuns”.

Această fotografie care a făcut înconjurul lumii este o mărturie vizuală de netăgăduit a faptului că în pântecele mamei creşte un copil, nu un “glob de ţesut” sau “produs al concepţiei”. Pruncul nenăscut este o fiinţă umană, dornic  să-şi facă simţită prezenţa, precum micuţul Samuel, care parcă ar spune: “Mulţumesc, Doctore!”

Fiii noştri ne sunt părtaşi la toate împrejurările vieţii şi, probabil, înţeleg ce vorbim noi, ne pricep intenţiile, ştiu mult mai multe decât bănuim noi că ştiu. Întâmplarea următoare, relatată de o tânără doamnă, este grăitoare:

 „Eram singură acasă într-o seară. Era o linişte adâncă. Pregăteam masa. Deodată am scăpat pe lespezile de ceramică ale bucătăriei un castron metalic. Zgomotul a sunat asurzitor în tăcerea casei. Fetiţa a tresărit în pântecele meu şi multă vreme după aceea a fost neliniştită. Eu cred că pruncii noştri ştiu foarte multe lucruri, nu prin cuvinte, nici prin învăţare, ci printr-o cunoaştere ca a îngerilor.”

Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi, cum ne spune într-una din epistolele sale Sf. Apostol Ioan, ne-a fost dată pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (I Ioan 1,4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu?

Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe Dătătorul de viaţă, pe Domnul pe care aşa Îl mărturisim!

Mai mult decât viaţa

O întristare de moarte îmi copleşeşte sufletul şi-mi acoperă totul şi n-am nici noapte, nici zi şi mă îneacă într-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decât viaţa! E rău care te doboară pentru o clipă, e şi rău care te sfâşie ani de zile sau chiar o viaţă întreagă, dar răul pe care mi l-ai făcut tu nu se termină niciodată!

Şi-mi plâng nefericirea şi te plâng şi-mi cuprind clipa morţii în ani de lacrimi şi nu ştiu de voi putea să zic vreodată: „Te iert!”. Şi-mi plâng şi neputinţa de a te ierta şi totuşi simt că n-aş putea să te privesc prin neguri de iad chiar dacă tu nu m-ai iubit nicicând. Şi fiecare clipă nouă mie îmi e tot amintire, căci îmi trăiesc de-a pururi clipa morţii, secundele arzânde ce mi-au sfâşiat şi carnea şi sufletul, chinurile cumplite ce mi-au furat pentru totdeauna veşnicia raiului.

Iar seara, când ostenită mai stărui o vreme printre amintiri, printre dorinţe sau neîmpliniri, atunci, seara, te privesc şi-mi tremură sufletul de durere şi de întrebarea: te mai gândeşti tu, oare,  la mine? Mă culci tu măcar seara într-o amintire? Şi, oare, de te mai gândeşti la mine, cum îmi spui? Te-ai gândit tu vreodată să-mi dai un nume? Sau poate că abia acum ai vrea şi poate că mai mult aşa, ca un nume dat unei amintiri!?

Te-ai ruşinat cu mine încă de la început, căci nu erai căsătorită, ţi-ai zis că nu vrei o viaţă de chin pentru noi doi şi mi-ai lăsat în schimb veşnicia celui mai dureros regret! Eu n-am cunoscut lumea voastră, eu n-am iubit şi nici n-am fost iubit şi eu nu voi gusta niciodată veşnicia raiului. Dar toate astea chiar s-ar fi putut… Numai să mă fi iubit puţin… Atâta doar: tu să mă fi iubit puţin… Şi-n veci nu pot să mă împac cu gândul că mi-ai refuzat totul, totul şi încă de la început şi-mi plâng de milă în orice clipă şi-mi plâng durerea pe care am văzut-o iară şi iară şi-n ochii altora, că încă mulţi nefericiţi mai sunt ca mine şi mulţi pe pământ şi în cer plâng pentru noi!

Voi, de vedeţi cumva o fată necăjită, sau un copil sărman asupriţi de negura tristeţii, cum îşi picură din ochi adâncul sufletului, ori un bătrân de vedeţi, cu sufletul schilodit de necazuri ce l-au schingiuit o viaţă până la lacrimi, vi se topeşte inima şi plângeţi o dată cu ei şi i-aţi odihni în sufletul vostru şi veşnic i-aţi feri până când şi de umbra răului. Dar aţi văzut voi, oare, un înger plângând? Aţi văzut voi vreodată o fire atât de măreaţă, un voievod de lumină, de putere şi de bunătate, un slujitor curat al iubirii izvodind îndurerată rouă din ochii topiţi de milă? Eu am văzut. Eu am văzut la moartea mea şi plâng şi acum de câte ori îl văd în amintire sau aievea şi nu-nţeleg cum voi n-aţi avut o clipă de iubire pentru mine, iar el, noian de iubire a revărsat peste mine în orice clipă. Şi de l-aţi fi văzut şi voi, sau pe sfinţi de i-aţi fi văzut cum au plâns pentru mine, pe Maica Domnului de aţi fi văzut-o cu inima strânsă şi strângându-şi Pruncul în braţe, o clipă doar de-aţi fi văzut, nespus m-aţi fi iubit. Hristos a plâns pentru mine, dar voi n-aţi plâns.

Eu am văzut şi oameni scoşi din iad, oameni plângând de bucurie că iubirea celor care-au rămas după ei şi haina botezului în Hristos i-au scos din chin. Şi iarăşi am plâns şi o veşnici
lacrimi aş da pe-un strop din apa de botez. Câteva luni din viaţa ta să-mi mai fi dat, câteva luni, atâta doar şi doar botezul şi-apoi chiar dacă m-ai fi omorât, eu te-aş fi binecuvântat în veac.

Plâng fraţi după mine în rugăciune şi eu mă topesc tot privind la ei. Şi iată că eu n-am să am în veci lângă mine, în faţa altarului, o fată în alb. Pentru un blid de mâncare, pentru câteva haine, nu mi-ai dat măcar o zi de viaţă, nu mi-ai dat nici botezul şi mi-ai furat şi veşnicia raiului. Pentru toţi e dat darul botezului, pentru toţi şi tu n-ai vrut să-mi dai darul lui Dumnezeu. Ţi-a fost aşa de ruşine cu mine, dar să mă omori nu ţi-a fost deloc. Şi ai spălat tu, oare, ruşinea ta cu moartea mea? Iar trupul meu ca pe un gunoi l-aţi aruncat. Eu n-am putut decât să primesc tot ce-aţi vrut voi; botezul nu era de la voi şi voi nu mi l-aţi dat.

Tu nu m-ai cunoscut şi nu m-ai iubit şi nici nu m-ai urât; dar m-ai ucis. De-ai fi murit tu atunci, nimeni şi nimic nu te-ar fi ferit de iad. Iar de mureai la naşterea mea, pe veci erai cinstită-n rai. Dar tu m-ai lipsit atât de uşor şi de soare şi de colegii de şcoală şi de iubire şi de rai. O zi să-mi fi dat şi botezul şi chiar dacă m-ai fi părăsit eu tot te-aş fi iubit nespus. Cum tu, care ai primit viaţa şi-ai cunoscut-o, n-ai vrut s-o am şi eu? Iar de m-ai fi născut şi-aş fi murit cândva, peste ani, cât ai fi plâns după mine!… Atunci tu n-ai vărsat o lacrimă şi totuşi eu rămân fiul tău, eu care nu am zi de naştere, eu care am doar zi de moarte.

Rău de moarte ţi-ai făcut cu mine, mamă. Pentru nici un cunoscut sau necunoscut tu n-ai hotărât moartea; şi totuşi, pentru mine ai hotărât-o.

Şi plâng neîncetat de mila mea şi neîncetat plâng de mila ta şi plâng de mila omului. Şi nu e gând ca să-mi aline o clipă sfâşierea… Şi-atunci, când va fi să ne vedem, poate că ai să plângi şi tu, căci poate mă vei iubi puţin…, măcar atunci…, măcar de-atunci…

Strigătul mut…

Mulţi oameni cred că micuţa fiinţă plămădită în trupul mamei nu ştie şi nu simte nimic atunci când devine victima unui avort.

Un mare medic american, domnul Bernard Nathanson, director al unei clinici în care se efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat filmarea cu ultra-sunete a avortului unui făt de 3 luni. Filmul dovedeşte fără putinţă de tăgadă, că fătul simte apropierea amenin-ţătoare a instrumentului ucigaş. În acele momente, el se mişcă agitat, bătăile inimii cresc de la 140 la 200 pe minut şi, încercând parcă să se salveze, deschide larg gura, ca într-un strigăt de disperare, rămas, din păcate, fără ecou.

Secvenţe din acest film, intitulat în mod sugestiv STRIGĂTUL MUT, au reuşit să convingă multe femei să renunţe la avort.

Ne întristăm când auzim de războaie, dar ignorăm faptul că de-a lungul timpului avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele la un loc. El a devenit războiul discret şi acerb purtat pe câmpul de luptă al trupurilor noastre, împotriva celor mai inocente fiinţe omeneşti.

La naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cei apropiaţi, văzând minunile ce au însoţit acest eveniment, se întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca 1,66). O astfel de întrebare ar trebui să-şi pună orice familie care se hotărăşte pentru avort: „Oare ce ar putea deveni copilul acesta? Poate un mare om de ştiinţă, sau un mare scriitor! Poate chiar toiagul şi mângâierea bătrâneţilor noastre!”

Pentru ce ne temem? Oare, Cel Ce hrăneşte pasările cerului, nu va avea grijă şi de cel poartă chipul şi asemănarea Sa?

Dragi femei creştine!

Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ.

Prin naşterea şi creşterea copiilor părinţii aduc lui Dumnezeu o jertfă bine-plăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este calea ce duce la mântuire.

Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti pentru a nu auzi în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).

Pruncul stă în pântecele maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă, şi cea mai bine-primită de Dumnezeu!