„Am înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viaţă”

„Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi belşug! Începând din 1999, viaţa mea s-a dat peste cap din senin…

Într-o noapte, am visat o mulţime de nou-născuţi care parcă înotau într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă, fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine!

De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri, care m-au adus până în pragul disperării. Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie ce a mutilat-o. În scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu îşi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele. După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu…

Eram pur şi simplu copleşit!

Deşi eram un om relativ credincios, fără să frecventez prea des bisericile, mi-a venit deodată gândul să urc în dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se făcea pelerinaj la moaştele Cuviosului Dimitrie Basarabov. În orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe sfânt, unde greşisem de se abătuseră atâtea nenorociri, dintr-o dată, pe capul meu, şi ce era de făcut. Când am ajuns în faţa moaştelor, nici n-am mai putut gândi ceva… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul.

Ei bine, vă rog să mă credeţi că in noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram! Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea asta, pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi, în schimbul acestor crime. Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile ce se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari. Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al pruncilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, avertizându-mă: „Vei vedea ce se va întâmpla, pe măsura ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…”.

De a doua zi, n-am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenţa din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate, însoţiţi de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună!

Vreau să vă spun că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătura în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat. Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat. Ne-am refăcut casa, cu greu, dar temeinic şi – surprinzător, pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor! Eu am devenit un om cu adevărat credincios, care a înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viată, după măsura faptelor rele, dar deopotrivă, totul se răsplăteşte în viaţă, după măsura faptelor bune.
Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi?! Cuviosul Dimitrie Basarabov nu a făcut cu mine o minune „obişnuită”, nu mi-a salvat viaţa la modul spectaculos, dintr-un accident de maşină, să zicem, ci mi-a deschis mintea şi m-a ajutat să mă salvez, prin propriile mele fapte.”

ALEXE I., medic specialist chirurg obstetrică si ginecologie – Bucureşti

Ştiaţi că…

* Pilulele anticoncepţionale provoacă avort timpuriu?

Ele sunt cunoscute ca o combinaţie de hormoni artificiali care au rolul de a împiedica ovulaţia (eliberarea ovulului).

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, de multe ori ovulaţia se produce în ciuda pilulelor de orice fel.

Prin hormonii artificiali, pilula Anti Baby are efect asupra mai multor organe din corpul feminin, fie împiedicând sarcina, fie provocând avort timpuriu:
• asupra ovarelor, împiedicând eliberarea ovulelor;
• asupra ţesutului mucoasei uterine, care se subţiază, având loc atrofierea glandelor, reducându-se astfel resursele de hrană (glycogen) pentru copil (inhibarea implantării, deci efect de avort timpuriu). Astfel, fetiţa sau băieţelul conceput moare de foame, în timp ce mama sa poate că râde, mănâncă, se plimbă, sau participă la Sfânta Liturghie.
• asupra trompelor uterine, în sensul că ovulul fecundat este transportat atât de lent, încât nu mai ajunge la timp la implantarea salvatoare şi piere (factorul tubar, tot efect de avort timpuriu).

Având în vedere faptul că fecundarea are loc aproximativ cu două săptămâni înaintea menstruaţiei aşteptate şi că pilulele omoară copilul chiar în aceste două săptămâni, menstruaţia totuşi va avea loc şi femeia nici nu va şti că a fost însărcinată.

Dintre EFECTELE SECUNDARE ale anticoncepţionalelor asupra organelor şi sistemelor enumerăm:
– aparatul cardiovascular: boala trombo-embolică venoasă şi arterială, cardiopatie ischemică, accident vascular cerebral, hipertensiune arterială;
– metabolismul: creşterea coleste-rolului, diabet zaharat;
– sistemul endocrin: anovulaţie, pubertate precoce, multiparitate, tulburări de ciclu menstrual;
 – sistemul nervos central: cefalee, migrenă;
 – pielea: eczeme, urticarie, acnee, herpes;
 – organele de simţ: tromboza şi hemoragii venoase retiniene;
 – sistemul imunitar: scăderea apărării organismului faţă de infecţii;
 – sistem hepato biliar: litiază biliară, agravarea hepatitelor acute existente etc.;
 – aparatul urinar: favorizează infecţiile uterine;
 – aparat genital: scăderea fluxului menstrual, creşterea numărului de avorturi spontane, scăderea contracţiilor tubare care duc la propagarea infecţiilor genitale;
– cancer: de sân, de col uterin, de ficat, de piele etc.
În occident, se vorbeşte tot mai mult de efectele negative şi dezastruoase ale pilulei contraceptive. Există cazuri în care adolescente, după doar câteva luni de administrare a pilulei, au avut accidente vasculare cerebrale cu pareze şi paralizii.

* Steriletul (spirala sau firul uterin) are în primul rând efect abortiv?

După testele folosite pentru stabilirea sarcinii timpurii, în ciuda folosirii spiralei, fecundaţia se petrece de câteva ori pe an. Prin producerea intenţionată a unei congestii de iritaţie în ţesutul conjunctiv uterin, fixarea fătului este împiedicată şi acesta moare, de cele mai multe ori, după una sau două săptămâni.

Astfel, steriletul ucide pruncul, cel mai adesea înainte de menstruaţia aşteptată când femeia care fusese însărcinată poate crede că, de fapt, n-a fost.

Dintre EFECTELE SECUNDARE ale steriletului menţionăm:
– infecţia mucoasei uterine, anexite, cervicite sau chiar pelviperitonite;
– perforaţia uterină, sângerări, sarcina extrauterină (una din cele mai mari pericole pentru viaţa mamei);

Din cauza acestor efecte deosebit de periculoase, din anul 1987, steriletul a fost retras de pe piaţă în SUA.

Când se folosesc Depo-Provera, implanturi sau diferite mijloace de după  relaţiile sexuale, fecundarea are de asemenea, loc şi aceste mijloace în mod automat ucid pruncii.

Argumentele amintite mai sus arată, aşadar, că există diferite mijloace incorect numite „anticoncepţionale”. Chiar dacă sunt folosite, fecundarea poate avea loc, iar pruncii sunt omorâţi în primele zile ale vieţii lor.

Prin intermediul acestor metode sunt ucişi aproximativ acelaşi număr de copii ca şi prin metodele chirurgicale.

S-a căutat ani de zile să se ascundă efectul de avort timpuriu al pilulelor şi al steriletului, ştiindu-se foarte bine că o divulgare promptă a acestui adevăr ar fi determinat multe femei să se abţină de la folosirea lor.

* Eficienţa prezervativului: care să fie oare adevărul?

S-a stabilit posibilitatea infectării cu SIDA şi prin folosirea prezervativelor. S-a constat că prezervativul are microfisuri cu diametrul între 5-50 microni iar virusul SIDA este mult mai mic (doar 0,1 microni).

Astfel, medicul ginecolog Prinz, din München, a stabilit prin calcule statistice că 100 bărbaţi infectaţi cu SIDA infectează anual 35 de femei, dacă aceştia utilizează în exclusivitate prezervativul.

Mulţi dintre cei infectaţi cu HIV nu sunt conştienţi de acest lucru, deoarece perioada medie de incubaţie a virusului este de 10 ani!

Spre deosebire de SIDA, care se transmite prin fluidele corpului, virusul papilomatos uman (HPV) este o boală cu transmitere sexuală care contactează prin contact intim direct (de la piele la piele).

Virusul papilomatos uman este una dintre cele mai răspândite boli cu transmitere sexuală din SUA. Câteva tipuri ale virusului papilomatos uman generează cel puţin 90% din cazurile de cancer cervical.

Cancerul cervical este pe locul doi în ce priveşte numărul deceselor de cancer în rândul femeilor din lumea întreagă. În fiecare an, aproape 5000 de femei din SUA mor de acest tip de cancer.

(Consultanţi ştiinţifici: dr.med. Rudolf Ehmann – Elveţia, dr.med. Antun Lisec – Croaţia)

Contracepţia si prezervativul împotriva rănirii nu s-au inventat

Astăzi toată lumea „bună” arată sexy şi face sex

Crezi că asta-i haios? E trendy? Într-adevăr, mulţi măsoară respectul cu cantitatea şi frecvenţa sexului afişat sau practicat, dar nu fac altceva decât să se conformeze la o nouă religie şi să trăiască după reţetele filmelor şi revistelor. Afirmarea personalităţii înseamnă însă altceva şi mai ales auto-control. Controlează-ţi voinţa mai mult decât fiziologia.

Cât de mulţi adolescenţi care au făcut sex se mai află împreună?

Ce rău e în a face sex cu cineva pe care îl iubeşti atât de mult? Şi mai ales dacă eşti sigură că va ţine pentru totdeauna? Ei bine, cele mai multe relaţii dintre adolescenţi nu durează. Doar pentru că trupurile lor sunt apte pentru sex nu înseamnă că şi mintea şi inima lor este.

Sarcina şi bolile nu sunt singurele feluri în care sexul te poate răni

Contraceptivele şi prezervativul eşuează mult mai des decât îţi închipui. De fapt, „sexul sigur” e un mit. Dar chiar dacă ai avea „noroc”, sexul fără iubire durabilă răneşte întotdeauna: după o scurtă plăcere – dacă e şi aceea – urmează nesiguranţa, mânia şi ura de sine pentru a te fi lăsat folosită. Doar virginitatea te face integră şi neposesibilă.

Poate îţi imaginai că era iubire, dar n-a fost decât sex

Când faci sex cu cineva e foarte greu să spui ce anume iubeşti: persoana sau sexul. Pe calea asta nimic mai uşor să te afli într-o  relaţie sau chiar căsătorie cu cine nu trebuia. A aştepta până la căsătorie te ajută să-ţi dai seama dacă e cu adevărat persoana potrivită.

Şi ce dacă? Sexul poate fi uneori doar o distracţie

De ce să nu fie sexul serios doar uneori? Tocmai pentru că poate răni atât de uşor şi atât de profund. În sex eşti tu însăţi cu ce ai mai intim şi n-ai cum să te distrezi cu asta decât renunţând la stima faţă de tine.

A face sex nu te asigură că veţi rămâne împreună!

Mulţime de adolescenţi caută şi acceptă să facă sex pentru a „ţine” pe cineva. Şi apoi acela tot îi părăseşte. Dacă e obligatoriu să faci sex cu cineva pentru a-l păstra, chiar merită să-l păstrezi?

După sex cu cineva despărţirea e mult mai dureroasă

Când te încrezi în cineva foarte mult şi acela te părăseşte te simţi abuzată şi folosită. De fapt, sex poţi să faci de multe ori, dar virginitatea o pierzi numai o dată. Dacă o dai cui nu trebuie, nu mai e nevoie de un copil sau o boală ca să te doboare. Aşa că, aşteaptă. O să fi surprinsă cât de bine îţi va fi.

Nu e virginitatea o renunţare?

Nu tocmai. Virginitatea nu e nici doar abţinere, nici doar amânare, ci un preludiu. Te poţi pregăti acum prin virginitate ca să te dărui mai târziu celui iubit deplin şi exclusiv.

Virginitatea nu e o aberaţie, ci alegerea de-a fi tu însăţi!

(După o idee a U. S. Departament of Healh and Human Services)

Jurnalul unui copil nenăscut…

5 octombrie: De astăzi începe viaţa mea. Părinţii mei nu ştiu încă acest lucru, sunt mai micuţă decât seminţele unui măr, dar totuşi trăiesc. Voi fi o fetiţă cu părul blond şi cu ochii albaştri. În mine sunt deja înscrise trăsăturile de mai târziu, chiar si faptul că o să-mi placă florile.
 
19 octombrie: Sunt unii care spun că nu sunt o persoană reală, că doar mama mea există. Dar sunt o persoană reală, aşa cum o fărâmitură de pâine este tot pâine. Eu şi mămica suntem două persoane reale.
 
23 octombrie: Astăzi am deschis pentru prima oara guriţa. Ei bine, cam peste un an pe faţa mea se va aşterne zâmbetul. Şi mai târziu voi putea să vorbesc… Şi ştiu că primul meu cuvânt va fi: MAMA.

25 octombrie: Inima mea a început să bată de astăzi. Până la sfârşitul vieţii, în orice clipă se va auzi uşor ritmul ei. După mulţi ani ea va obosi, se va opri şi voi muri.

2 noiembrie: Cresc în fiecare zi câte puţin. Mânuţele şi picioruşele mele au început să se contureze. Dar va trebui să mai aştept mult timp până când mă vor ajuta să ajung în braţele mamei, până când voi putea să vin cu bucheţelul de flori în mânuţe şi să-l îmbrăţişez pe tata.
 
12 noiembrie: La mâini au început să-mi apară degetele grăsuţe. Sunt grozav de caraghioase aşa mici! O s-o trag pe mama de păr cu ele!
 
20 noiembrie: De-abia astăzi medicul i-a spus mamei că va avea un copil. Ce fericită trebuie sa fie! Te bucuri, mămico?

25 noiembrie: Cred că mama şi tata îmi caută acum un nume. Dar ei nici măcar nu ştiu că sunt fetiţă. Aş vrea să mă cheme Maria. Sunt deja măricică acum.

10 decembrie: Mi-au apărut primele firişoare de păr, moi şi aurii. Mă întreb ce fel de păr are mămica mea.
 
13 decembrie: Văd! Este totul întunecat în jurul meu, dar când mama mă va aduce pe lume vor fi numai raze de soare şi flori, dar mai mult decât orice aş vrea s-o văd pe mămica… Cum arăţi, mămico?

24 decembrie: Oare mămica aude şoapta inimii mele? Unii copii se nasc puţin bolnavi. Dar inimioara mea este puternică şi sănătoasă. Bate mereu: tam-tam, tam-tam. O să ai o fetiţă sănătoasă, mămico!

28 decembrie: Astăzi părinţii mei m-au ucis.

Mărturie…

Când m-am hotărât să fac avortul aveam 20 de ani şi o mulţime de motive:

 – nu eram căsătorită
 – prietenul meu era student şi nu dorea copilul
 – studiam la o şcoală de asistente medicale
 – nu doream să fiu o victimă

Era la începutul anilor ’70. Fiind vorba de trupul meu şi de viaţa mea aveam tot dreptul să fac avort. Un copil ar fi fost pe atunci o piedică în viaţa mea.

Tocmai eram în stagiu la ginecologie şi am văzut pentru prima dată cum se face un avort. Trupul copilului era deja prea mare pentru a folosi metoda prin aspiraţie aşa că medicul a fost nevoit să-l zdrobească mecanic. Plângea în timp ce făcea această operaţie, căci avea şi el copii acasă. În final, împreună cu asistenta, a trebuit să verificăm dacă toate membrele copilului au fost chiuretate.

În aceeaşi perioadă trebuia eu însămi să iau o decizie cu privire la sarcina mea.. Din momentul în care am asistat la avort mi s-a împietrit inima şi împreună cu prietenul meu am luat decizia să fac avort. Copilul avea 10 săptămâni. Inima îi bătea deja, se cunoştea sexul şi i se puteau lua amprentele de la degete. Dar pe atunci eu nu ştiam toate acestea.

Aparent toate problemele mele s-au rezolvat după avort! Mi-am spus că depresiile sunt pentru cei slabi de înger, iar eu le voi învinge cu siguranţă!

Am absolvit şcoala de asistente medicale şi timp de 3 ani m-am simţit foarte bine. Nu am avut nici un fel de complicaţii post-avort. Apoi m-am căsătorit şi am devenit mamă. Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere.

În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute.

Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult.

În situaţia disperată în care mă găseam mi-a mai rămas doar Dumnezeu, aşa că am strigat către El după ajutor. Iar El mi-a răspuns. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic. Am strigat către Dumnezeu: “De ce aflu asta abia acum? E prea greu pentru mine şi nu foloseşte la nimic!” Răspunsul Lui a fost foarte blând şi simplu: “Ca să-mi ceri iertare pentru doi copii.” Am plâns mult atunci… Putea El oare să mă ierte pentru cei doi copii pe care i-am ucis? Câtă răbdare şi dragoste are Dumnezeu pentru noi şi cât de preţioasă este fiecare viaţă omenească! Le-am dat şi nume celor două fetiţe: Melody şi Harmony. Această experienţă a fost ca un cadou oferit de Dumnezeu când ele ar fi împlinit 20 de ani.

Apoi a început o perioadă în care mi-am jelit fetele şi am început să experimentez iertarea lui Dumnezeu. Mi-am cerut iertare şi de la copiii mei pentru că i-am lipsit de surorile lor.

(Marianne, 42 de ani, mamă a 4 băieţi)

 

Despre avort – Parintele Paisie Olaru

35. Ce canon de pocainta randuiti mirenilor, parintilor care au copii si tinerilor care vor sa se casatoreasca ?

– Mirenilor le dau canon dupa cum se prezinta. Pentru cei cu copii multi, cel mai mare canon este sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu, si sa nu-i ucida prin avort sau prin sminteala. Cei ce nu au copii sant datori sa faca milostenie, daca au cu ce; iar daca sant saraci, sa nu fure si sa urmeze la biserica. Iar tinerilor le dau canon ca, mai inainte de casatorie, sa fie cuminti si cinstiti; iar dupa cununie, le dau canon sa nasca copii cati le va da Dumnezeu, sa nu faca avorturi, nici sa se pazeasca pentru a nu avea copil. Apoi, sa-si aiba un duhovnic bun, sa se marturiseasca des si sa pazeasca legile Bisericii, postul, infranarea si cumpatarea.


36. Care este datoria principala a celor casatoriti ?

– Crucea casatoritilor este a-si implini toate datoriile legate de taina nuntii. Intai sa nasca si sa creasca copii in frica de Dumnezeu. Apoi, sa fie uniti intr-un gand in toate greutatile vietii si sa-si pazeasca patul neintinat. Daca sotii asculta de Hristos, de Biserica si de pastorul lor sufletesc, pot implini cu cinste datoriile lor crestinesti si-si duc cu usurinta crucea vietii pe care si-au ales-o, iar daca se indeparteaza de Biserica, de preot si de sfanta rugaciune, ii impresoara ispitele si greutatile vietii, cad in pacate de moarte, isi avorteaza copiii, se ingreuiaza de nasterea de fii si nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii ” De aceia, multi casatoriti in zilele noastre se cearta unii cu altii, divorteaza si se lipsesc de bucuriile vietii crestinesti.

42. Ce canon dati pentru avort si ucidere de copii ?

– Pacatul avortului si al uciderii in general se pedepseste cu parere de rau in toata viata, parasirea pacatului, canon de metanii in fiecare zi, post pana seara miercurea si vinerea, nastere si botezare de copii in locul celor avorttli si oprire de Sfintele Taine de la sapte ani an sus. Femeile, insa, se pot impartasi mai inainte de nasterea pruncului.


77. O femeie care nu voia sa aibe copii multi i-a cerut batranului sfat, ce anume sa faca. Iar el i-a raspuns :

– Daca fugi de copii, fugi de mantuire. Nici sa nu ramai la un singur copil, ca sa nu-l pierzi si pe acela. Mai sanatosi sint copiii multi in casa. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei si aceia sint rai sau bolnaviciosi. Aici se implineste cuvantul Sfintului Pavel care zice : ” Cine seamana cu binecuvantare, cu binecuvantare va si secera, iar cine seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera ” (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie batrana din Grumazesti Neamt, la spovedame, si am intrebat-o : ” Sora, cati copii ai ? “. ” Parinte, optsprezece copii am avut ! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, si zece sunt primii gospodari in sat ! “. A venit si o alta femeie, de departe, si am intrebat-o : ” Cati copii ai crestina ? ” ” Nici unul, parinte “. ” Dar, cate avorturi ai ? ” Patruzeci de avorturi ! ” ” Du-te, femeie, la un episcop si te marturiseste si te pocaieste cat mai ai vreme, ca este infricosata judecata lui Dumnezeu !”. Dupa lepadarea de credinta, cel mai mare pacat care se face in lume este uciderea de prunci. Aceste doua pacate atrag grabnica manie si pedeapsa a lui Dumnezeu peste oameni.

Convorbirea a doua

37. O femeie tanara, maltratata si fortata de sotul ei sa-si ucida copiii prin avort si paza, va intreaba ce canon sa faca pentru a dobandi iertare si mantuire de la Dumnezeu ?

– Amandoi, ea impreuna cu sotul ei, se duc in osanda iadului daca nu se vor pocai. In aceasta situatie femeia trebuie sa se opuna uciderii copiilor, sau sa se desparta de la inceput. Deci, mai intai sa-si marturiseasca pacatele la un duhovnic iscusit. Apoi sa boteze copii in locul celor ucisi, sa nasca alti copii in loc, sa posteasca pana seara in toata viata o zi pe saptamana, de obicei vinerea, sa faca metanii si milostenie dupa putere si avem nadejde ca va dobandi mantuire si mila de la Dumnezeu.

39. O alta femeie tanara, careia i-a murit sotul, va intreaba daca poate sa se recasatoreasca si in ce conditii ?

– Femeia ramasa vaduva, timp de 40 de zile este in doliu. Altele tin doliu sase luni si chiar un an. Iar daca este tanara si are copii, sa traiasca in infranare un an-doi si daca se poate infrana cu darul lui Dunmezeu, sa ramana vaduva pentru copii si sa se jertfeasca pentru viitorul si cresterea lor. Daca nu se poate mai mult infrana, sa se casatoreasca cu binecuvantarea preotului ei, dar nu pentru pacate, ci pentru a naste copii si pentru infranare. Cel dintai lucru, sa se teama de pacat cu frica de Dumnezeu, ca multe femei isi pierd sufletul prin desfranare si avort.

Alte sfaturi

57. Celor care aveau pacate grele si erau robiti de patimi vechi, le randuia batranul sa posteasca obligatoriu toate posturile si zilele randuite de Biserica, sa nu manance un timp carne si ulei si sa nu bea vin. Apoi o zi sau doua pe saptamana, de obicei miercurea si vinerea, le randuia post negru pana la orele 3 dupa masa, pana seara sau chiar pana a doua zi si sa citeascit psaltirea la miezul noptii. Iar celor care savarseau avorturi, le randuia sa nasca alti copii in locul celor ucisi, sau sa boteze si sa imbrace copii saraci dupa numarul avorturilor, sau sa infieze copii fara parinti.

din “PARINTELE PAISIE DUHOVNICUL”

Birth Control – problema limitării naşterilor

“Prima ratiune a casatoriei este rânduirea sexualitatii, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pamântul”. Acest cuvânt al Sfantului Ioan Gura de Aur (Cuvântari despre casatorie), dateaza din secolul al IV-lea. Acum câteva mii de ani, cele douasprezece triburi ale lui Israel traiau sub Legea veche, “cresteti si va înmultiti”. Atunci, Israel era o mica parte din toata omenirea care numara cu aproximatie 30 de milioane. Astazi, populatia Terei se ridica la 3 miliarde. Conform statisticilor, ea se dubleaza la fiecare 40 de ani, deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde, si spre 2400 va fi un om pe metru patrat si nu mult dupa aceea se vor atinge unul de celalalt. Instinctul animal de înmultire, acceptat ca scop al casatoriei, pune sub semnul întrebarii însasi casatoria si ridica o problema dintre cele mai grave constiintei de astazi.

In afara cazurilor de pericol de moarte si care sunt de resortul chirurgiei, avortul liber consimtit este un asasinat (Sinodul al VI-lea, canon 101; Athenagoras, Apolog, 35, Sfântul Ioan Gura de Aur, Om. V, 12, in Galat; Om. XIX 1, in Io.). (In Franta, numarul avorturilor este egal cu numarul nasterilor.) Remediul cel mai eficace ar fi prevenirea conceptiei. Astfel, reglarea nasterilor ia o importanta care nu înceteaza sa creasca.

In majoritatea tarilor, alegerea tehnicilor este libera, în Franta asistam astazi la o campanie virulenta pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. Articolul 3 declara: “Va fi pedepsit cu una pâna la sase luni închisoare si amenda între 100 si 5000 de franci oricine, în scopul propagandei anticonceptionale, va descrie, va divulga sau se va oferi sa dezvaluie procedee de prevenire a sarcinii, sau chiar sa faciliteze folosirea acestor procedee. Aceste pedepse se vor aplica oricui… va face propaganda anticonceptionala sau contra natalitatii”. Legea a fost inspirata de grija pentru viitorul tarii si nelinistea în fata diminuarii natalitatii.

Dar, pe de alta parte, “planificarea familiala” se ocupa de putinta cuplurilor de a-si dirija fecunditatea în mod rational: rarirea nasterilor, în functie de starea de sanatate a mamei, de posibilitatile materiale ale familiei si în vederea unei educatii echilibrate a copiilor. E lupta împotriva natalitatii necugetate, “lapinismul”. Este vorba asadar de mijloace pedagogice si medicale de a regla fecunditatea.

Trebuie sa facem distinctia radicala între cele doua planuri în care se pune problema. Prima este sociologica, demografica, a societatii si a Statului, în tarile subdezvoltate, unde exista o înspaimântatoare mortalitate infantila si amenintarea continua cu înfometarea, interventia societatii se impune vizibil. Dar aceasta interventie umana atinge elementul cel mai profund si cel mai intim al existentei umane.

Trebuie sa evitam confundarea umanului cu animalul, aplicarea principiilor unei crescatorii de animale la viata umana. Orice reglare obliga înainte de toate sa ai în vedere si sa pui baza unei politici cu totul noi a caminului familial. Societatea trebuie sa inventeze mijlocul de a oferi fiecarui cuplu conditiile umane ale unei vieti decente si ale unei bune educatii a copiilor. Un îndoit efort, unul economic, celalalt educativ pentru formarea cuplurilor si a parintilor, se impune înainte de orice interventie legislativa a statului, în loc sa tai, trebuie sa vindeci. Al doilea plan este cel al Bisericii, la care se raporteaza constiinta crestina a sotilor.

Biserica Apuseana, fidela conceptiei sale despre procreatie ca prima finalitate a casatoriei, se afla într-o situatie dintre cele mai dificile. Suprapopularea îndeamna cuplurile la abstinenta, ceea ce înseamna suprimarea pur si simplu a casatoriei. Formarea cuplurilor abstinente, “casatoria alba” (syneisaktism) a fost dezaprobata de Biserica primelor veacuri.

Fortând nota pâna la absurd s-ar putea spune ca însamântarea artificiala în care donator este sotul s-ar prezenta ca solutie optima. Scopul, procreatia, este atins si, în acest caz, el este stiintific controlat. Pacatul placerii e neutralizat si ar fi un fel de imaculata conceptie generalizata, împinsa la limita, o asemenea solutie în mod sigur nu are nimic crestin si nici un teolog nu a luat-o vreodata serios în consideratie (Putem nota ca în conditiile unui celibat impus, pentru un anume conformism pedagogic, masturbarea si chiar homosexualitatea sunt mai tolerate decât adulterul; femeia ar întina mai mult, caci nu sexualul, ci femeia se leaga nemijlocit de pacatul originar!).

Medicii afirma ca sfatul clasic si simplist al teologiei morale traditionale de a limita nasterile, cel al înfrânarii totale, nu e satisfacator. Experienta pastorala a duhovnicilor confirma aceasta constatare. Multi soti marturisesc esecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vietii conjugale. Se asista acum la o pasiva si surda opozitie a cuplurilor credincioase. E vorba de destinul lor prezent si viitor, si aici se pare ca nimeni nu poate decide în locul lor.

Conferinta Episcopilor anglicani de la Lambeth, în 1930, a formulat o noua pozitie a Bisericii în problema sexuala. Ea a legitimat cazurile în care o motivatie sanatoasa si morala impune refuzarea înfrânarii totale si recurgerea la metode neomalthusiene, medical anticonceptionale.

Enciclica Papei Pius al XI-lea, Casti connubii (31 decembrie 1930), declara, dimpotriva, ca “orice casatorie în care, cu voia sotilor, actul este lipsit de puterea lui naturala de a naste viata… este imorala”.

In planul teologiei morale, aceasta pozitie nu lasa loc nici unei îndoieli. Asa este declaratia din 13 martie 1961 a Cardinalilor si a Arhiepiscopilor din Franta: “Iubirea conjugala nu este o pasiune egoista preocupata numai de placere, ci o daruire reciproca si afectiva a fiintei care-si afla deplina înflorire în aducerea pe lume si constiincioasa educare a copiilor iubiti pentru ei însisi”. Recunoscând desigur si alte teluri, mai cu seama cel al comuniunii conjugale, iubirea se reduce totusi la aspectul functional, finalizat prin procreatie.

Se pleaca de la ceea ce este înscris în fire. Iubirea este supusa în întregime fiziologicului. Declaratia nu lasa nici o îndoiala: telul suprem al casatoriei este educarea copiilor “iubiti pentru ei însisi”. Acest dar dezinteresat este scopul legaturii sotilor si finalitatea iubirii lor.

Scopul a ce este cel mai adânc si intim în om se afla în mod ciudat proiectat în afara, obiectivat. Or, scopul ultim este deplinatatea fiintei conjugale în Dumnezeu, si Dumnezeu nu este niciodata exterior. El este realitatea cea mai launtrica spiritului uman. Altfel, în orice solutie care nu se plaseaza pe linia vietii conjugale în sine, ci pe cea a extensiei sale, nu se iese de fapt câtusi de putin din planul sociologic, chiar daca e ridicat pâna la “daruirea dezinteresata” printr-o abstractizare a vietii concrete si de o infinita complexitate a sotilor.

Se stie ca aceasta pozitie oficiala a teologiei morale are multi adversari. Acestia cer o revizuire fundamentala a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi, ci oamenii concreti si optiunile lor mereu libere si personale. Una este toleranta si altceva consideratiile interne si medicale de care trebuie sa tina cont decizia spirituala a unui adult care dispune de destinul sau. O directie autoritara formala risca sa striveasca omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificata colectivului, binelui general. Iubirea, taina ei se afla sociologic obiectivata.

Metoda numita în mod obisnuit metoda Ogino se bazeaza pe fazele “sterilitatii temporare fiziologice” ale femeii. Reperarea acestor faze si renuntarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade ofera, se pare, solutia simpla si practica desemnata de firea însasi. Enciclica Casti connubii admite clar aceasta solutie a vietii conjugale. Teologii nu înceteaza sa ceara biologilor sa faca uz de aceasta metoda considerata mai infailibila decât este, ea nefiind cu totul sigura. Declaratia Cardinalilor si a Arhiepiscopilor precizeaza: “A lua în considerare o “reglare a nasterilor” prin metode pe care stiinta le îmbogateste progresiv prin noi precizari implica supunerea constienta a sotilor unei reguli superioare de moralitate în manifestarile iubirii omenesti”.

Desigur, totul depinde de continutul regulii superioare a iubirii umane. Poate fi o împlinire în Dumnezeu, poate sa nu fie decât o reglare a functionarii naturale a sexualitatii… O asemenea reglare impusa în toate cazurile pune o întrebare nelinistitoare: cum poate un preot celibatar sa joace rolul de specialist în eros si sa dea sfaturi medicale?

Pe de alta parte, diverse brosuri si alte mijloace ofera calendare adaptate; în Germania, chiar si de la înaltimea amvonului se comunica metoda zisa a lui Schmulder. Se întelege ca, în fata acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intima a vietii conjugale, constiinta si demnitatea femeii, a cuplului si a iubirii sunt adânc ranite…

Reproducerea irationala, “lapinismul”, instinctul orb al barbatului care brutalizeaza femeia si îi impune sa aiba “copil peste copil”, ridica problema “maternitatii constiente”.

*

Pe vremea Sfintilor Parinti, problema aceasta nu s-a pus niciodata. Nu exista canoane care sa o trateze. Vechile culegeri de canoane nu mai sunt în întregime aplicabile si, de altfel, nu spun nimic despre acest subiect (Alaturi de canoanele înrudite cu nomismul iudaic, exista o cu totul alta traditie care suprima si condamna orice notiune de necuratie substantiala. Asa de pilda: Didascaliile, VI; Const. Apost. VI; Sfântul Atanasie este foarte categoric în epistola sa (canonul 2 al Sinodului Trullan); Syntagma de la Atena, IV, 67 – 77, 598; 611; V, 370, etc.

Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan, Fac. 38, 9-10) înseamna o eroare exegetica si o iesire din contextul notiunilor epocii despre sfintenie si tabuuri, despre lege si asteptarea mesianica. Punctul de plecare trebuie asadar sa fie spiritul patristic si nu o învatatura precisa care nu exista.

Este foarte limpede ca trebuie sa fie evitata orice complicitate cu o morala decadenta. Dar trebuie sa înlaturam si orice atitudine care abdica de la responsabilitatea umana si invoca prea usor Providenta divina. Aceasta atitudine nu are nimic comun cu actul credintei autentice. Dumnezeu a dat inteligenta si libertatea de a opta si de a actiona prin acte constiente si acest dar presupune datoria spirituala de a-ti asuma toate consecintele.

Ortodoxia, prin spiritul ei fundamental eshatologic, învata ca adevaratii stapâni ai istoriei sunt Sfintii si rolul Bisericii nu este de a formula, organiza si controla temporalul. Prezenta sa este constiinta teandrica (divino-umana) în lume. Biserica se ocupa de metanoia evanghelica, ea aspira sa-l schimbe pe om în faptura noua, sa-l faca plin de har; ea exorcizeaza puterile si apara Usa vietii, ea deosebeste duhurile si arata calea eliberarilor ultime; nu defineste regulile vietii sociale, nu prescrie retete, nu da raspunsuri gata facute în locul omului liber.

Dupa chipul lui Dumnezeu, Biserica are un respect nelimitat fata de demnitatea omului, preot al Preotiei împaratesti, si îsi pune în el încrederea, asteapta de la el propriile decizii la nivelul sfântului si al sfinteniei.

Astfel, afirmând aspectul personalist al casatoriei, Ortodoxia va apara întotdeauna demnitatea sotilor adulti. Biserica, episcopatul, orice preot nu va refuza niciodata un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal si în afara oricarei discipline generalizate, a eticii “binelui comun” si a legii.

Intr-un articol despre “Teologia pacatului” preotul V. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticonceptionale: “în practica obisnuita a Bisericii ruse, preotii, din discretie, nu pun niciodata întrebari cu privire la acest subiect… Domeniul relatiilor dintre sot si sotie este dupa parerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de catre preot… Problema nu se pune niciodata la ora actuala deoarece, asa cum am mai spus, domeniul relatiilor sexuale dintre soti nu face de obicei obiectul investigatiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind sa intre în intimitatea prin care se realizeaza unitatea celor doi într-un singur trup si în care prezenta unui al treilea, chiar îmbracat în vesmântul preotesc si fie numai cu întrebarile lui, ar fi neavenita”.

Opinia citata exprima corect si clar atitudinea Ortodoxiei. Faptul esential aici este ca Ierarhia ia profund în serios notiunea de Preotie împarateasca a credinciosilor si încoronarea mirilor care îi stabileste în Preotia conjugala.

Omul este cu adevarat uns rege, preot si profet. Aceasta demnitate nu poate sa ramâna un joc sau un titlu abstract. Ea este o vocatie foarte precisa care face apel la deplina maturitate pentru a-si gasi solutia proprie si a forma o decizie în urma optiunii libere a unui adult. Fiecare persoana îsi traieste destinul etern între constiinta sa si ochiul lui Dumnezeu. Aici un al treilea nu poate interveni.

Iubirea conjugala nu este un mijloc, ci scop suprem, sursa de sfintenie. Orice raport de la învatator la scolar este întru totul exclus. “Taina aceasta mare este” – cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matura, adulta, a sotilor si a iubirii lor.

Cea mai importanta – si aici spiritul Ortodoxiei joaca rolul lui deplin – este problema vârstelor spirituale. Cuplul trece printr-o maturizare care îsi afla la fiecare “vârsta” a vietii conjugale o solutie potrivita si care nu suporta nici o reteta generala, nici o supunere fata de “binele comun”.

Asceza conjugala, alimentata de o viata plenara în Biserica, aduce prin ea însasi stapânirea necesara pentru a alege si a judeca situatia în acord cu vârsta spirituala si cresterea armonioasa a darurilor. Biserica nu ofera decât elemente de judecata cel mult, nu exercita nici o constrângere, menirea ei este de a-l elibera pe om de orice forma a sclaviei pentru a face din el un cetatean liber al împaratiei. Parasind acceptia sociologica si finalista a procreatiei, solutia vine prin arta inventiva a lui magnus amor, a marii iubiri, si prin harul care o acopera.

*

Intr-un mare numar de casatorii, teama de sarcina face sa planeze o teroare si compromite orice armonie posibila. Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibreaza orice constructie si asa fragila.

Se mai adauga aici si un freamat de panica în fata suprapopularii. Negasind un alt scop si o alta semnificatie actului sexual decât procreatia, învatatura oficiala devine aspra si îsi apara în primul rând principiile doctrinare. Or, nobletea unui cuplu credincios consta tocmai în faptul ca face din sexualitate altceva decât este în lumea animala.

Invatatura curenta pune o întrebare inevitabila: putem cu adevarat si în mod sincer sa facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate si alte mijloace anticonceptionale, de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur?

Distinctia între actul complet si incomplet este grosier materialista, învatatura elaborata de celibatari închide cuplurile într-o cazuistica a mijloacelor, le obliga sa caute “trucuri”, sa se eschiveze si sa triseze litera doctrinei oficiale.

In acest caz, pe buna dreptate, aceasta îi priveste ca pe niste “neispraviti” si “iresponsabili”, adolescenti mai mult sau mai putin supusi greselilor. Dezastrele care urmeaza sunt zdrobitoare. Trebuie s-o marturisim deschis, daca se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder, granita dintre autorizat si neautorizat, între firesc si nefiresc devine foarte slab trasata, imprecisa si schimbatoare.

Tehnica hindusa a Upanisadelor si a scrierilor tantrice, cunoscuta sub denumirea de vajroli mudra este o stapânire care ar putea fi integrata în categoria, surprinzatoare în multe privinte, numita de teologia morala “dezmierdare conjugala”, dar e limpede ca si aici se poate trisa (“Dynam Institut” al lui Paul Chanson propune “o tehnica bazata pe educatia reflexelor, care permite prelungirea dupa vointa a raporturilor sexuale si de savârsirea lor fara a ajunge la emisia seminala”, întreprinderea se declara “catolica” si este o consecinta a unei mentalitati pastorale la limita logicii. Ca sa evite “fraudele contra naturii” se comite frauda împotriva sistemului reflexiv, pentru a fi în acord cu litera legii, în fapt este mai mult decât o frauda contra naturii, este o perversiune a spiritului.).

Actul “prezervat” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic sau printr-o stapânire voita, toate, fara exceptie sunt nefiresti, daca nu ne jucam cu vorbele. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o solutie spirituala si adulta.

In prezenta interdictiilor orice solutie este un trucaj sau o trisare. Chiar si abstinenta, când este impusa si nu liber dorita si acceptata, nu are decât o înselatoare aparenta spirituala si amplifica conflicte care distrug echilibrul.

Dupa o anumita teologie morala, când intentia de a limita nasterea este îndreptatita, mijlocul, daca este contrar firii, este ilicit. Dar care este criteriul? Metoda Ogino regleaza în acord cu legea, dar în acest caz legea însasi triseaza. Problema nu este cea a mijloacelor, problema este în primul rând de ordin spiritual. Orice subterfugiu înseala constiinta si raneste iubirea.

Procreatia voluntara este mult mai nobila decât cea datorata orbeste hazardului, cel mai adesea neprevazuta si indezirabila. Daca se accepta nasterile fara dureri, nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde nasterea pune o grava problema si unde iubirea, plina de angoasa si anxietate, traieste într-un climat în care risca sa piara.

Nimeni nu poate constrânge femeia sa ramâna însarcinata. Procreatia nu poate fi decât creatia gândita a unor fiinte libere si pregatite prin rugaciune. Pentru ca un copil sa fie în mod liber voit, trebuie sa fie data si o posibilitate de a nu-l avea. Intre “lapinismul” inconstient si abstinenta fortata si impusa, solutia nu trebuie câtusi de putin sa perturbe comuniunea conjugala. La animale, automatismul vietii sexuale (rutul) urmareste fecundarea si reduce orice manifestare sexuala la momentul prescris de natura. La om, ordinea este total diferita si orice reducere a crosului la procreatie este o cadere la nivelul animal.

Iubirea umana înalta fiziologicul la nivelul daruirii spirituale reciproce si îmbogateste toata viata cu armoniile sale. Iubirea include procreatia, dar aceasta din urma nu o defineste pe cea dintâi; nici nu o epuizeaza câtusi de putin si omul trebuie sa decida cu libera si suverana sa constiinta în fata lui Dumnezeu si a tainei iubirii.

Este limpede ca nu se pot recomanda pur si simplu tehnicile contraceptive, solutia cea mai demna fiind stapânirea spirituala. Dar omul trebuie sa se înalte progresiv la aceasta stapânire si sa o faca liber. Sotii sunt deja “subiecte” care se trateaza reciproc ca persoane responsabile si libere în destinul si în arta lor de a se iubi.

Solutia adevarata nu va fi niciodata nici usoara, nici mecanica, nici comoda. Nasterea fara dureri nu diminueaza cu nimic daruirea totala, pâna la riscul de a pierde viata si pâna la acceptarea durerilor spirituale.

La ora maturitatii sale, iubirea transcende orice reglare, orice tehnica, orice prescriptie exterioara si se înalta la punctul crucial; credincioasa chemarii sale, ea nu poate evita piscul iubirii rastignite pe cruce.

*

Statul secularizat favorizeaza laicismul care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfectionat prevazut cu tehnici si retete. O asemenea perfectiune sfârseste în nevroza care este un profund dezacord cu sine însusi.

Solutia umana nu poate veni decât dintr-o mentalitatea religioasa care aduce sfintenia vietii, pune începutul unei cugetari mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele doua sexe si ofera eliberarile ultime.

Educarea adolescentilor si a maselor de oameni trebuie sa comporte recunoasterea valorii pozitive, mistice a castitatii. Pentru o fiinta a carei structura spirituala este casta, nu sunt probleme, ea nu alege, ci îsi traieste iubirea “supranatural de natural”.

Cel ce cere învoiri, autorizatii si retete dovedeste prin chiar acest fapt ca este înca adolescent si nu are înca dreptul. “Morala” are foarte putin de-a face aici, caci este în joc persoana si în lume nu exista doua persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat si se multumeste cu morala învatata nu depaseste nivelul gregar al turmei si poate afla aici suficiente directive.

Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii.

Iubirea nu cunoaste reguli morale, ea cunoaste valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea si inspiratia, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Pedagogia abdica în pragul tainei prin care iubirea realizeaza si naste persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelica de abolire a Legii este plinirea ei desavârsita. In slujirea conjugala, iubirea cunoaste abisurile, dar si acele înaltimi de pe care viata se avânta în împaratie.

Din “Taina iubirii“, de Paul Evdokimov

Avortul – ucidere din culpă

Fragment din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

a) Avortul, ultima etapa a nimicirii iubirii conjugale. A vorbi despre avort inseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe care il poate savarsi cineva in lume. La inceputul crestinismului, trei pacate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea si desfranarea.

Avortul se pare a fi sinteza acestor trei pacate laolalta si inca ceva mai mult. E ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. In intelepciunea Sa negraita, Dumnezeu a hotarat ca un prunc, inainte de a vedea lumina zilei, sa petreaca vreme de noua luni in sanul maicii sale. Acest san ii este adapost si hrana, pavaza si mijloc de aparare in fata oricarei primejdii. Trupul mamei, sanul matem, este, fara indoiala, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinta umana.

E si templul iubirii celor doi soti. Caci asemenea unei providente divine,acest san ofera, asa cum se exprima profetul Isaia, “un loc de scapare in incercari, un liman in vremea furtunii si o umbra in plina dogoare ” (XXV,4).

Dar mama, careia i s-a incredintat ocrotirea copilului, isi tradeaza aceasta indatorire, care ii revine prin casatorie, omorandu-si propiul ei odor. Uciderea se savarseste tocmai in acest loc, in care este prezenta, intr-un chip deosebit, mana lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene spun ca, prin lepadarca voita a copilului, pacatul patrunde in vistieriile vietii. Chiar si din punct de vedere rational, ridicand o problema ca aceasta “suntem sau nu suntem inca in prezenta unei fiinte umane?”, inseamna sa prejudiciem intrebarea. Faptul in sine priveste adevarul ca Dumnezeu Insusi intentioneaza sa creeze o faptura omeneasca si ca aceasta faptura, aparuta in sanul mamei, este prin avort in mod deliberat, privata de viata, iar acest lucru nici nu este altceva decat un asasinat.

Orice crima este un ultragiu adus persoanei si trupului omenesc, nici una insa nu se aseamana cu pruncuciderea, care secatuieste tezaurul vietii, distrugand familia si ruinand neamul.

b) Atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de avort. Ortodoxia este crestinismul unei religii luptatoare. Ea nu se multumeste cu descoperirea raului, cu fomularea unei judecati de valoare, care spune raului pe nume, respectiv nu e impacata cu declararea avortului drept crima, si inca una din cele mai abominabile.

Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva, in cazul de fata, ca nu are numai menirea de a trezi constiinta credinciosilor din comunitatea bisericeasca, aratandu-le tuturor in ce consta pacatul avortului si care este gravitatea lui, ci are si indatorirea de lupta, cu metodele si fortele ei proprii, pentru respectarea celui dintai si poate cel mai sfant drept ce revine fiecarui om din lume si anume acela de a se naste.

Biserica condamna avortul in numele lui Dumnezeu Atottiitorul care a randuit aparitia vietii omenesti in clipa creatiei : “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau” (Facerea l, 27); in numele Domnului Savaot, care a ingradit accasta viata, pe Muntele Sinai, cu porunca: “Sa nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar mai ales in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos care, venind in lume, si-a varsat propriul Sau sange si a inviat din morti, pentru ca omul “viata sa aiba si mai multa sa aiba ” (Ioan X, 10).

Venind in apararea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica crestina inca de la aparitia ei, a avut de spus un cuvant definitiv si categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintai in istoria omenirii, intr-un mod absolut, inainte de “Declaratia drepturilor nenascutului de la Geneva”, din 1922, inainte de “Declaratia privind drepturile copilului”, din 1959, ca si de “Conventia privind drepturile copilului” din 1988, protectia suprema de care trebuie sa se bucure copilul, mai inainte de orice. La aceasta ora, in care bilantul unui sfarsit de secol ne avertizeaza ca, in societatea noastra de tip european, post-crestina si deplin secularizata, sub auspiciile industriei avortului, crima colectiva s-a generalizat. In oricare tara, bunaoara, cu aproximativ doua zeci de milioane de locuitori, sunt omorati prin avort peste un milion de copii. In fata acestei situatii, crestinii zilelor noastre, nu pot sa ramana in expectativa. E momentul sa se intrebe daca mai exista un drept al copilului. Dupa cum este momentul sa stie ce au de facut, inanite de a cadea sub osanda generatiilor viitoare. Dar mai inainte inca sub osanda lui Dumnezeu.

c) Avortul in perspectiva responsabilitatii si a culpei. Cuvantul ‘”avort” deriva din latinescul aborior , temen opus lui orior (a naste) si inseamna “a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdata, este aceea ca prin acest termen se exprima ideea mortii premature. Dar moartea la care se refera poate sa fie un fapt, dupa cum poate sa fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci cand avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat si nici prevazut. De aceea, el nu poate fi decat o intamplare profund regretabila. Cata vreme nu priveste vointa libera a cuiva in savarsirea ei, se intelege ca nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotriva, atunci cand avortul este premeditat si voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie ca este savarsit de mama cu scopul de a scapa de copil, fie ca este comis pentru a-si salva sanatatea, avortul este un act voluntar si ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atarna de femeia in cauza, dar revine, dupa gradul de participare la infaptuirea lui, si sotului, dupa cum revine tuturor celor care, intr -un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la savarsirea acestui act.

Mijloacele prin care se realizeaza acest act reprobabil sunt mai multe si de diferite feluri: provocari mecanice, administrari de substante avortive, interventii chirurgicale, etc., scopul tuturor insa, ramanc acelasi. Oricum s-ar face, avortul este, in cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveste nemijlocit porunca: “Sa nu ucizi”.

Sfanta noastra Biserica nu vede in el simplul fapt al mortii, ci suprimarea violenta a unei vieti omenesti. Numind aceasta fapta “omor” sau “ucidere”, considera ca este incarcata cu intreaga raspundere a unei actiuni condamnabile pe pamant si in cer. Canonul al doilea al Sfantului Vasile cel Mare, de exemplu, numeste pe femeia ce a savarsit avortul “ucigasa“, precizandu-i, astfel, raspunderea si vina, dupa cum are in vedere si o vina corespunzatoare complicilor ei.

Notiunea de ucidere, ce se cuvine sa o avem in vedere atunci cand ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despartita de aceea de vina sau culpa. Vina, insa, la randul ei, este de mai multe feluri. In legatura cu avortul putem aminti de doua feluri de culpa: culpa religios-morala si culpa criminala. Prima priveste eul personal si spiritualitatca sufletului din primul moment al conceperii copilului in sanul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naste. Aflandu-se amandoua in atentia Bisericii, le vom analiza pe rand.

d) Motivele religios -morale ale condamnarii avortului de catre Biserica Ortodoxa. Calendarul Bisericii Rasaritene cunoaste patru sarbatori care praznuiesc nu doar nasterea, ci chiar zamislirea unia dintre sfinti.

Bunavestirea este insasi sarbatoarea conceperii Mantuitorului in pantecele Maicii Domnului. Pentru a intra in istorie, Fiul lui Dumnezeu Insusi se supune unei legi a firii, intrupandu-se in sanul feciorelnic al Mariei, cu noua luni inainte de nasterea Sa. Asadar, orice prunc, chiar si numai de o zi, odata conceput in trupul mamei, are in el un suflet sau, dupa cuvantul Scripturii, “duh de viata”. Caci ceea ce s-a petrecut in paradisul dintai, mai precis, in ziua a sasea a creatiei, cand Dumnezeu a facut pe om, se petrece si in trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla in adierea serii in gradina raiului, poate fi pentru noi o imagine care sa ne arate, intr-un mod tainic, felul in care ia fiinta sufletul copilului in sanul matern.

Adresandu-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprima astfel :”Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat eu duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o” ( II Macabei VII,22).

Existenta, in sanul mamei, a unei “suflari de viata”, din ceasul conceperii, datorita unci interventii divine creatoare, este pentru gandirea ortodoxa un adevar absolut. De aceea si orice atentat asupra fatului odata conceput este un atentat asupra unui om intreg, format din suflet si trup.

Sfantul Grigorie de Nissa, facand o comparatie cu bobul de grau care cuprinde in sine toata specia plantei respective, spune ca “nu e drept a zice nici ca sufletul e inaintea trupului si nici ca trupul e fara suflet, ci amandoua au unic inceput intemeiat dupa ratiunea Lui mai inalta, in voia prima a lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa, pornind de la adevarul intruparii, intelege ca nasterea unui prunc este o taina a colaborarii lui Dumnezeu cu parintii in acelasi timp, insa, stie ca numeroase date ale observatiei noastre curente, corcete si oneste, pot fi elemente de seama, care sa aduca un spor de intelegere la cunoasterea acestei taine, intrucat se inscriu in ordinea descoperirii sau a revelatiei naturale. E vorba despre acele date care, inainte de a constrange constiinta, intr-un anumit fel, constrange ratiunea de a le constata si accepta.

e) Temeiurile metafizice ale spiritualitatii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal in viata pruncului nenascut. O privire atenta asupra realitatii, ne obliga sa vedem ca intre suflet si trup exista, in acelasi timp, o diferenta profunda, ca si o foarte stransa intimitate. Simplificand, intr-un fel oarecare lucrurile, vom considera ca sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarca pe care o facem numai in ordinea metafizica a existentei). Spiritul este necorporal si imaterial, el nu poate fi taiat in parti si nu poate fi alcatuit din parti, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, initiator si revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat in fiinta umana. Pana la zamislire nu se poate vorbi despre o legatura sau despre o intrepatrundere “locala” dintre spirit si materie. Sufletul, creat el insusi de Dumnezeu, nu se intalneste cu trupul, unindu-se ca doua corpuri, deoarece in orice punct al trupului este prezenta intreaga viata a sufletului.

Legatura dintre suflet si trup, care este mai mult decat o unitate, fiind insasi viata copilului, nu poate fi inteleasa decat tinand seama de realitatea pe care o prezinta fatul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificata: fizico-chimica si organic-biologica, pe de o parte, si de una spiritual-psihica, pe de alta parte. In ce priveste stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodata il si cuprinde in sine, alcatuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar daca admitem ca el este ceva nou fata de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelasi lucru se intampla in cazul unirii sufletului cu trupul.

Sufletul (creat de Dumnezeu din “plamada” parintilor) se suprapune si el organismului, dar el nu integreaza in sine organismul, ca si cum celulele vii, impreuna cu atomii lor, s-ar cuprinde in suflet in privinta aceasta, spiritul, care este intr-un fel sufletul copilului, desi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integreaza trupului si nici nu integreaza in sine corporalitatea materiala. Ca atare, el poseda o existenta proprie, o natura ireductibila. Dar acest lucru este departe de a insemna o simpla coexistenta dintre suflet si trup. Sufletul, inteles iarasi in felul sau, este spirit initiator si revendicator. Din prima clipa a creatiei sale de catre Dumnezeu, el fomeaza cu trupul un univers nou.

In calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el isi revendica acest univers ca pe un domeniu al sau, un intreg aparte, distinct si deosebit, de mama, inainte de a dobandi autonomia prin nastere, dupa cele noua luni de salasluire in sanul matern. Multe elemente ale manifestarii embrionului ca un organism nou, precum contractiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc ca el este o existenta independenta a unui principiu unificator si organizator, urmarind niste scopuri care sunt ale lui proprii.

f) Combaterea avortului provocat de catre Sfintele canoane. Asupra avortului voluntar cade, in morala ortodoxa, cea mai grea osanda a impiedicarii nasterii de prunci. Dupa cum am vazut, in aliniatele anterioare, viata copilului incepe din clipa din care e conceput.

In momentul tainic al zamislirii, Dumnezeu ii creeaza sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crima, genocid si deicid. Este o ucidere, si inca o ucidere cu premeditare. Este o crima, cu atat mai vinovata cu cat ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a se bucura de ea si de a se invrednici de Sfantul Botez. Este un genocid, pentru ca o data cu o viata nimicita se distrug si vietile urmasilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adica a unui neam.

Este deicid, pentru ca odata cu sangele copilului se varsa “sangele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistica dintre sangele copilului si “sangele” lui Hristos, pe care o aflam la Matei XXV, 32-46: “intrucat nu a-ti facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” v.45).

Sfintii Parinti, chiar de ar fi sa-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna in unanimitate avortul provocat, declarandu-l drept ucidere, crima, deicid.

In canonul 2 al Sfantului Vasile se precizeaza: “Cea care leapada fatul cu voie este supusa judecatii pentru ucidere“. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Marelui Vasile, considera doar un pogoramant oprirea femeii vinovate de savarsirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viata, potrivit hotararii canonice de la Elvira. Aceleasi canoane si pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 Apostolic, 5 al Sfantului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfantului Vasile, caterisesc pe preotii care sunt vinovati de complicitate cu cei ce savarsesc crima de avort, fie dezlegand invalid pe cei ce nu au constiinta pacatului la masura gravitatii lui, in scaunul Marturisirii, fie ca sunt vinovati ei insisi de aceasta crima comisa in propriile lor familii.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Darul sacru al vieţii

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.

Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.

Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.

Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.

La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.

Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. „Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi.

Cine împlineşte porunca „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.

Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască.

O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: „Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.

Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o „sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.

În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde.

Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: „Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus.

Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.

Preot Ştefan Slevoacă