V-ati intrebat vreodata ce poate face un embrion la 12 saptamani jumatate? Daca nu, iata pe scurt:
Avortul prin chiuretaj este metoda cea mai des utilizatǎ la noi în ţarǎ. La început se dilatǎ colul uterin pentru ca medicul sǎ poatǎ pǎtrunde cu insrumentele necesare în cavitatea uterinǎ. Cu ajutorul unui instrument care seamǎnǎ cu un cleşte, se extrage copilul bucată cu bucată. Dupǎ ce se extrag toate fragmentele copilului, cu ajutorul unei chiurete se scoate placenta. Pacienta pierde mult sânge. Se controleazǎ dacǎ copilul a fost scos în totalitate prin “reconstituirea” lui cu ajutorul fragmentelor extrase. Cu toate acestea se ajunge frecvent la infecţii, perforǎri uterine, existând riscul de extragere a uterului sau chiar deces.
Avortul prin aspiraţie este o metodǎ mai modernǎ decât chiuretajul. Prin colul uterin dilatat, medicul introduce în cavitatea uterinǎ un tub flexibil din plastic. Sub presiune, copilul este rupt în bucǎţi şi aspirat cu o forţǎ de 10-30 de ori mai mare decât cea al unui aspirator. La început sunt rupte picioarele şi mâinile, iar apoi coloana vertebralǎ, capul rǎmânând pe loc. Acesta fiind prea mare pentru a fi aspirat, medicul îl va sfǎrâma cu ajutorul unui instrument, dupǎ care va fi aspirat.
Avort cu hormonul prostaglandine – Acest medicament (prostaglandine) este injectat direct în musculatura uterului provocand contractii mai puternice decat cele naturale. Copilul va fi sfărâmat și expulzat practic din uter, insa uneori supravieţuieşte câteva ore dupǎ aceastǎ manevrǎ. Este o metodă practicată în special în occident din cauza prețului foarte mare comparativ cu celelalte metode.
Avort prin histerotomie (operaţie cezarianǎ)
Aceastǎ metodǎ este de fapt o intervenţie chirugicalǎ prin intermediul cǎreia este deschis uterul femeii şi se extrage copilul care apoi este “aruncat”. Aproape toţi copiii supravieţuiesc acestei operaţii, motiv pentru care ei vor fi omorâţi prin injecţii letale sau sunt pur şi simplu lǎsaţi sǎ moarǎ. Ei mor astfel dupǎ câteva ore, dupǎ un chin prelungit. Metoda se practică mai ales ilegal, când copilul nu mai poate fi omorât prin celelalte metode.
Avortul cu medicamentul RU 486 (Mifepristone)
Aceastǎ substanţǎ chimicǎ este un antihormon acre blocheazǎ Progesteronul, un hormon necesar sarcinii. Acest hormon este administrat în primele 7 sǎptǎmâni de sarcinǎ, de patru ori într-un interval de 12 zile. Astfel, încet dar sigur, este distrusǎ placentǎ iar copilul se va sufoca. Prin aceastǎ metodǎ poate fi omorât un copil în varstǎ de pânǎ la 49 de zile! Sângerǎrile care urmeazǎ sunt semnificative, ele sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai în vârstǎ şi pot dura o sǎptǎmânǎ. În cazul în care copilul trǎieşte va fi omorât cu o injecţie.
PROTV: O romanca a facut CHIURETAJ, dar e in continuare GRAVIDA
Problema este ca sarcina are patru luni si imediat dupa interventie, mama a luat antibiotice. Disperata ca pruncul ar putea sa vina pe lume cu malformatii, ea are de gand sa faca o plangere la Colegiul Medicilor si sa o dea in judecata pe doctorita care nu si-a facut datoria.
Complicatii, complicatii. Nu pastra mai bine copilul de la inceput?
Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. (Isaia 55, 8)
PR ILIE MOLDOVAN
(extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)
Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale
A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort
Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).
Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.
Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei
Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.
De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.
Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.
Motivele religios -morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă
Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.
Temeiurile metafizice ale spiritualităţii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal în viaţa pruncului nenăscut
O privire atentă asupra realităţii, ne obligă să vedem că între suflet şi trup există, în acelaşi timp, o diferenţă profundă, ca şi o foarte strânsă intimitate. Simplificând, într-un fel oarecare lucrurile, vom considera că sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarea pe care o facem numai în ordinea metafizică a existenţei). Spiritul este necorporal şi imaterial, el nu poate fi tăiat în părţi şi nu poate fi alcătuit din părţi, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, iniţiator şi revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană. Până la zămislire nu se poate vorbi despre o legătura sau despre o întrepătrundere „locală” dintre spirit şi materie. Sufletul, creat el însuşi de Dumnezeu, nu se întâlneşte cu trupul, unindu-se ca două corpuri, deoarece în orice punct al trupului este prezentă întreaga viaţă a sufletului. Legătura dintre suflet şi trup, care este mai mult decât o unitate, fiind însăşi viaţa copilului, nu poate fi înţeleasă decât ţinând seama de realitatea pe care o prezintă fătul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificată: fizico-chimică şi organic-biologică, pe de o parte, şi de una spiritual-psihică, pe de altă parte. În ce priveşte stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodată îl şi cuprinde în sine, alcătuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar dacă admitem că el este ceva nou faţă de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul unirii sufletului cu trupul. Sufletul (creat de Dumnezeu din „plămada” părinţilor) se suprapune şi el organismului, dar el nu integrează în sine organismul, ca şi cum celulele vii, împreună cu atomii lor, s-ar cuprinde în suflet. În privinţa aceasta, spiritul, care este într-un fel sufletul copilului, deşi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integrează trupului şi nici nu integrează în sine corporalitatea materială. Ca atare, el posedă o existenţă proprie, o natură ireductibilă. Dar acest lucru este departe de a însemna o simplă coexistenţă dintre suflet şi trup. Sufletul, înţeles iarăşi în felul său, este spirit iniţiator şi revendicator. Din prima clipă a creaţiei sale, de către Dumnezeu, el formează cu trupul un univers nou. În calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el îşi revendică acest univers ca pe un domeniu al său, un întreg aparte, distinct şi deosebit, de mamă, înainte de a dobândi autonomia prin naştere, după cele nouă luni de sălăşluire în sânul matern. Multe elemente ale manifestării embrionului ca un organism nou, precum contracţiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc că el este o existenţă independentă a unui principiu unificator şi organizator, urmărind nişte scopuri care sunt ale lui proprii.
Avortul, rană de moarte a sufletului etnic
Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.
Combaterea avortului provocat de către sfintele canoane
Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă a împiedicării naşterii de prunci. După cum am văzut, în aliniatele anterioare, viaţa copilului începe din clipa din care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşţi înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită se distrug şi vieţile urmaşilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copilului se varsă “sângele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistică dintre sângele copilului şi „sângele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei XXV, 32-46: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” v.45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 şi 50 ale Marelui Vasile, consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârşirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărârii canonice de la Elvira. Aceleaşi canoane şi pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 apostolic, 5 a Sfântului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfântului Vasile, caterisesc pe preoţii care sunt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvârşesc crima de avort, fie dezlegând invalid pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sunt vinovaţi ei înşişi de această crimă comisă în propriile lor familii.
Combaterea canonică a practicilor “anticoncepţionale”, cu efecte contragestive
De încălcarea planului divin al naşterii de prunci ţine un întreg cortegiu de nelegiuiri, o serie de acţiuni şi fapte pe care le-am putea împărţi, revenind succint asupra lor, în trei mari categorii de păcate: onanismul conjugal (frauda conjugală), tehnica aşa-zisă „contraceptivă” (practicile folosirii produselor farmaceutice ca şi al altor tertipuri de ordin mecanic şi chirurgical) şi avortul provocat (pruncuciderea). În ce priveşte onanismul conjugal, răspândit ca un sistem generalizat în numeroase medii sociale, este păcatul ce se datorează mentalităţii actuale anticoncepţionale şi proavorţioniste. După precizările pe care le-am făcut mai sus, soţii de căsătorie au ajuns să considere plăcerea fizică, vinovată ca atare drept scop al legăturilor conjugale. Acest scop ar fi, chipurile, în măsură să legitimeze orice manevră în stare să împiedice transmiterea vieţii. Pe Onan, însă, care a săvârşit acest păcat, ne spune Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea (cf. Gen. XXXVIII, 10). În Legea Nouă, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nu vă amăgiţi…malahienii nu vor moşteni Impărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. IX, 10). Introducerea mijloacelor artificiale de restricţie în calea fecundităţii, cum sunt acelea a utilizării produselor farmaceutice, ca şi a tehnicilor mecanice şi chirurgicale, constituie şi acestea o practică interzise de canoane. Luarea unor substanţe chimice sau produse biologice, în speţă hormonale, în mod preventiv, ar putea fi considerată după maniera de utilizare, ca şi după intenţie, nu doar un păcat asemănător fraudei sau onaniei conjugale, ci de-a dreptul păcat de pruncucidere. Substanţele şi tehnicile mecanice contraceptive sunt în realitate, după efectele lor, mai mult contragestive, decât contraceptive, după cum vom vedea, analizând un fenomen proavortiv al vieţii contemporane. În orice caz, o anumită nesiguranţă în distrugerea celulelor germinative, care ar putea fi mai mult, adică nimicirea unui embrion format, făcea ca acest păcat să fie trecut, încă dintr-o perioadă mult anterioară vremii noastre, în rândul păcatelor de ucidere. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, se pronunţă astfel: „Cei care dau medicamente preventive sunt ucigaşi şi ei şi cele care primesc otrăvuri ucigătoare de feţi (embrioni)”. În zilele noastre, însă, acţiunea contragestivă hormonală (pilula) creează un fenomen pe care nu l-a mai cunoscut istoria, iar acesta se cuvine să fie analizat şi înregistrat în toată gravitatea lui. E vorba despre viaţa intrauterină a copilului, descoperită în zilele noastre, prin mijloace tehnico-ştiinţifice superioare, dar în acelaşi timp expusă celor mai mari primejdii, tot datorită descoperirilor în cauză.
Poemul şi drama vieţii intrauterine a pruncului, viaţă între concepere şi împlantare
Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi împlantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, începe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se încheie până la moartea persoanei respective, mulţi ani mai târziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, încât ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei doi părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv în imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sunt mai emoţionante şi mai importante în implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului (omuşorului) în două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un un singur ovul fertilizat va rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi până în momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, chiar de la început, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sunt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene”. Codul genetic despre care e vorba, este, prin originea şi structura lui, individual şi, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa lui faţă de mama în sânul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul îşi afirmă dreptul la viaţă, conferit lui de către Creator.
Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule, pentru a forma o sferă numită „morulă”, înfăşurată, la rândul ei, într-un înveliş transparent, numit „zona pellucidă”.E important de subliniat faptul că celulele morulei sunt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere la alte celule individuale separate. Când numărul celulelor creşte, atunci morula se deplasează de pe locul în care a fost fertilizat ovulul şi după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Până la împlantare, în acest sân, omuşorul îşi trăieşte faza sa numită „embriotropă”. În cazul că, în această fază intervin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (omuşorului). Astfel, se împiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea cu denumirea de faza „histiotropă”. Ultima fază a vieţii omuşorului, căreia îi urmează împlantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”, în care embrionul ajunge a se hrăni cu sângele mamei.
Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul început al vieţii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întâmplător au vorbit în acest sens Sfinţii Părinţi, despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic în această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfântului Duh că viaţa începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundaţiei. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceeia „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste. În felul acesta, el declară textual: „noi nu facem o distincţie precisă între un fetus care a fost deja format şi unul care încă nu a fost format”. Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate ştiinţific, atestându-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană începe la zămislire şi se continuă pănă la moarte, fie în sânul mamei, fie în viaţa pe care noi o numim de toate zilele.
Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut
Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.
Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte.
Aplicarea sfintelor canoane, privitoare la pruncucidere
Dacă din punct de vedere canonic putem vorbi despre acrivie şi iconomie, din punct de vedere moral şi pastoral aceşti termeni se traduc prin aceia de rigorism şi laxism. Sfinţii Părinţi atrag atenţia preoţilor, chemaţi să aplice canoanele privitoare la viaţa de familie, că ei pot comite două mari greşeli. O greşeală priveşte iertarea, din scaunul mărturisirii, în cazul în care vinovatul se află fără o pocăinţă corespunzătoare, iar duhovnicul, fără discernământ şi, în afara rânduielii tradiţionale, se angajează la dezlegarea unor mari păcate, adulter, divorţ dar mai ales avort, pentru că ei înşişi au nevoie de iertare, şi astfel fărădelegea să nu fie stingherită, ci chiar să fie învăţată. A doua greşeală este aceea în care duhovnicul se arată prea aspru, apelând la o manieră juridică de utilizarea canoanelor, pentru ca să-şi tăinuiască propriile sale păcate. În toate cazurile, locul acriviei sau al iconomiei, respectiv al rigorismului şi al laxismului se cuvine să-l ia realismul. Este tocmai ceea ce prevede şi canonul 102 Trulan, indicând la aplicarea canoanelor de penitenţă dreapta măsură, precum şi observarea concretă a posibilităţilor de îndreptare pe care le are penitentul.
Câteva principii privitoare la aplicarea pastorală a sfintelor canoane, în cazul observării acestora de către duhovnici şi penitenţi, pot fi utile şi eficiente.
a) Păcatul nu se vindecă decât adăugând la harul lui Dumnezeu exerciţiul virtuţii contrare lui (accentul pus pe caracterul pozitiv al canonului, iar nu pe cel negativ).
b) Canonul este mijloc de tămăduire, mai mult decât de ispăşire (în nici un caz de „satisfacere”), mijloc de control al pocăinţei şi măsură de siguranţă a îndreptării.
c) La aplicarea canonului e important să nu fie pocăinţa penitentului mai mică decât crima săvârşită. De asemenea, să nu se omită principiul restituţiei: „nu poţi fi iertat, păstrându-ţi rodul crimei”.
d) Aplicarea canonului să ţină seama de încadrarea credinciosului în ritmul liturgic.
e) Mai presus de orice, la aplicarea canonului, păstorul de suflete să-şi descopere întreaga dragoste faţă de penitent.
Sensul realismului în aplicarea canoanelor privitoare la prunc-ucidere
a) Responsabilitate şi realism în dezlegarea păcatelor.
Realismul are în vedere trezirea şi educarea conştiinţei creştine a soţilor ca soţi şi a părinţilor ca părinţi în familie. Întreaga noastră tactică de severitate sau indulgenţă, la care ne îndeamnă canonul 102 Trulan, ne va fi fără de folos dacă nu vom câştiga conştiinţa soţilor şi părinţilor de partea lui Hristos. Zadarnice vor fi toate exerciţiile de voinţă pe care le recomandă canoanele, dacă nu oferim celor în cauză o certitudine, un sentiment profund al responsabilităţii faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Restabilirea autorităţii unei vieţi trăite în sfinţenie, imperativul suprem al zilelor noastre, nu poate să aibă loc decât în forul interior al sufletului. Lupta dintre bine şi rău, între avânturile înalte ale spiritului şi înclinările spre păcat se dau în conştiinţă. În momentul în care am reuşit să fixăm conştiinţa celor doi soţi înaintea lui Dumnezeu, să le descoperim adevărul că ei sunt doi într-un duh, nu numai doi într-un trup, ei se vor bizui pe această certitudine absolută şi se vor simţi în stare să se smulgă din ispita oricăror tentaţii vinovate.
Realismul despre care vorbim contrastă, după cum am mai spus, atât cu rigorismul cât şi cu laxismul. În ce priveşte acesta din urmă, adică laxismul, prin realism ne dăm seama că Dumnezeu nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea lui de îndreptare. Convingerea că poţi călca orice lege divină şi omenească şi totuşi să primeşti iertare, respectiv poţi să comiţi adulter sau să ucizi pruncul în sânul matern, nesocotind canoanele Sfinţilor Părinţi, e un puternic stimul de imoralitate, căreia îi urmează degradarea personală şi socială. Pe de altă parte, nesocotirea canoanelor este tot una cu nesocotirea responsabilităţii faţă de faptele svârşite. Ori se ştie că responsabilitatea micşorată, micşorează, la rândul ei, responsabilitatea. Cu alte cuvinte, accentuează slăbiciunea celor lipsiţi de voinţă. Mulţi păstori de suflete, cu preocupări vădite de a-i ajuta pe soţii vinovaţi, nu ştiu câtă cruzime se găseşte în înţelegerea şi aşa-zisa lor milă, decât ajutor lipsesc pe aceea pe care ar voi să-i ajute, dar şi câtă caritate se găseşte în tărie, în observarea justă a canoanelor. Dacă acest adevăr trece neobservat este că de prea multe ori severitatea se uneşte cu o falsă asprime, respectiv cu observarea juridică a canoanelor, pierzând astfel sensul autorităţii Sfântului Duh, amintit mai înainte.
Dar realismul contrastă şi cu rigorismul. Suferinţa este purificatoare şi ispăşitoare, dar numai dacă este transfigurată de prezenţa în ea a lui Hristos, dacă ea însăşi devine un dar al lui Dumnezeu. Timpul acordat penitenţei, trebuie văzut şi el din perspectiva acestui realism. După ce indică anii de penitenţă, în canoanele sale, Sfântul Vasile cel Mare precizează următoarele: „Acestea toate vi le scriem pentru a se încerca roadele pocăinţei. Fiindcă noi judecăm despre acestea nu după timp, ci privim la modul pocăinţei”. Orice roadă de pocăinţă descoperă în ea doândirea Sfântului Duh.
Spre încheiere, ne putem da seama că aplicarea pastorală a Sfintelor Canoane aparţine celei mai înalte şi desăvârşite arte. E vorba despre arta care presupune la păstorul de suflete o vocaţie divină, o formaţie sufletească dobândită sub călăuzirea unui adevărat duhovnic în speţă teodidact, o pătrundere adâncă în Sfintele Scripturi, dar şi în esenţa Sfintei Liturghii, şi, numai în cele din urmă, o autentică pregătire teologică, privind viaţa creştină în general şi canoanele Bisericii în special. Nici una dintre acestea, dacă cumva lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic.
b) Ultimul avertisment: Glasul copilului adresat mamei.
Dragă mamă, sunt fiul tău din suflet şi trup, persoană vie, adăpostită lângă inima ta. Sunt fiul tău şi-mi întreţin viaţa ci sângele tău, deci tu eşti adevărata mea mamă. Glasul meu nu se aude dar el există şi simt acest lucru cum simt că am gură şi limbă, ochi şi urechi, cap şi trup, mâini şi picioare. Cu acest glas vreau să-ţi vorbesc. Mă găsesc într-un moment unic al existenţei mele şi nu pot să nu-ţi strig în conştiinţă. Stii mai bine ca mine, că sunt pe punctul de a fi ucis. Vai, ce crudă nefericire, ucis de propria mea mamă! E prea târziu să vorbesc în cugetul tău? Nu vreau decăt un singur lucru: Vreau să trăiesc! Sunt fiinţă şi mi-e dragă viaţa. Te implor, scumpă mamă: lasă-mă să exist! Nu-mi lua lumina zilei şi bicuria existenţei! În sânul tău sunt în locul cel mai sigur şi liniştit din întreaga lume, de ce nu vrei să mă ocroteşti? Mă aflu în acest rai pământesc, dintr-o rănduială divină, de ce-mi iei dreptul la viaţă?
Mă îndrept, mai întâi, spre inima ta. Iţi cer înţelegere şi-ţi caut iubirea. Niciodată nu eşti mai aproape de propria-ţi fiinţă, cu un rost suprem şi sfânt de mamă, ca acum. Niciodată sensul vieţii tale nu apare mai limpede şi mai deplin decât acum când mă porţi în pântece. Niciodată făptura ta nu este încărcată de o mai aleasă măreţie decât acum când mă aflu şi eu în ea. Eşti sfântă prin prezenţa mea, eşti sfântă prin jertfa care o faci pentru existenţa şi devotamentul pe care-l arăţi fiind însărcinată cu mine. Nu renunţa la numele sfânt de mamă, care face ca sufletul tău să fie un rug de iubire. Nu renunţa la acest titlu care te onorează înaintea tuturor oamenilor cinstiţi şi credincioşi. Nu te pierde şi nu te teme de viaţa mea şi nu fii rece ca un monstru. Dar, mai ales, nu păta cu sânge nevinovat ceea ce ai mai de preţ, cea ce ai mai nobil şi imaculat în adâncul fiinţei tale.
Nu pot să nu mă adresez conştiinţei tale. Am speranţa că glasul meu va pătrunde în ea ca raza de lumină. Eşti într-adevăr conştientă de ceea ce te-ai hotărât să săvârşeşti? Bânuiesc că îmi răspunzi imediat: da, desigur! Oare vorbeşti dintr-o certitudine sau siguranţă deplină? Oare chiar aşa îţi spune conştiinţa? Eu ştiu mai bine decât tine, te ascunzi în dosul conştiinţei altora, adică a celor care şi-au pierdut de fapt limpezimea conştiinţei, îndemnându-te împotriva mea. Ce vor aceştia?
Unii dintre aceşti potrivnici ai mei îţi şoptesc, sau chiar strigă spunându-ţi că eu nu aş fii om, că nu aş avea viaţă proprie, deci pot fi avortat. Nu, mamă, nu categoric, nu te lăsa înşelată. Eu sunt o bucată de carne în pântecele tău, sunt viaţă şi sunt persoană, am suflet şi am trup, sunt făptură vie şi sunt izvor de existenţă de sine stătptoare. Nu ai aflat că astăzi se nasc copii în eprubetă? Desigur, aceştia sunt independenţi de părinţii din care provin.
Alţi potrivnici mai spun că aş fi un simplu embrion, fără suflet viu şi nemuritor, care poate fi suprimat oricând. În numele acestei presupuneri, mă poţi omorî pe mine, dar poţi omorî pe oricine. Nu există suflet, nu există crimă. Ai vrea să fi omorâtă şi tu, poate în locul meu, pe baza faptului că omul nu ar avea suflet? Mamă, omul are suflet. Eu nu vreau să mor niciodată! Tot aşa potrivnicii mei îţi mai spun că nu aş fi om decă după ce m-aş naşte şi aş fi conştient de mine însumi. Aşa, ai avea, negreşit, dreptul să mă arunci. Răspunde-mi: omul matur poate fi omorât în somn, pentru că nu este conştient? Nu, nici alienaţii nu pot fi omorâţi şi nici eu nu pot fi ucis fără a se săvârşi o crimă. Fii convinsă: în apărarea mea sunt toţi oamenii de ştiinţă adevărată din zilele noastre. Te poţi informa şi lămurii uşor despre aceasta.
Dacă vei fi cu băgare de seamă, luând aminte la tine, vei constata că propria ta conştiinţă te opreşte a săvârşi crima avortului. EA nu-ţi îngăduie să te atingi de sufletul meu, pentru că el nu este un obiect în proprietatea ta, nu este un lucru de vânzare. Dimpotrivă, eu sunt în primul rând î proprietatea lui Dumnezeu şi din partea Lui am dreptul de a mă naşte. Si pentru mine Dumnezeu a rostit cuvinte ca acestea: „Înainte ca să fi ieşit din pantecele mamei tale te-am sfinţit” (Ier. 1, 5). Deocamdată, spre încheiere, îţi mai spun doar atât: când glasul meu de acum va înceta, pentru că m-ai omorât, va apare un alt glas. El îţi va aduce aminte necontenit de crima săvârşiă. Simplu fapt că mai trăieşti după aceeia, te va apăsa ca o vină de neiertat. (copilul tău).
NOTE
1.A se vedea şi Sinodul VI ec., canonul 91.
2. P.G. XLIV, col. 256.
3. A se vedea Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Bucureşti, I, 1983, pp. 435-458.
4. Până unde se pot face pogorăminte: „Femeile care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece… să se împărtăşească la ieşirea din viaţă, iar procedând cu iubire de oameni… hotărâm să fie oprite de cele sfinte 10 ani după treptele hotărâte” (canonul 21 Ancira). 5. Vezi şi canonul 21 Ancira, nota 61.
6. Adresându-se celor ce afirmau, urmând lui Origen, că sufletul vine ulterior într-un embrion conceput, Sf. Maxim spune: „Orice fel de viaţă aţi admite că are sămânţa la zămislire, ar trebui să o socotiţi ca proprietatea unui suflet care formează deosebirea constituită a fiinţei respective de cele care sunt ca ea. Iar dacă, împinşi în faţa adevărului trebuie să recunoaşteţi că embrionul are şi suflet, se cuvine şi sunteţi datori să spuneţi voi înşivă ce şi cum poate fi înţeles şi numit”, Ambigua, trad. rom., cap. 64, p. 82.
Am si eu o amintire placuta la Cuza Voda. Ma duc gravida in 3 luni sa fac chiuretaj si dr. imi zice sa stau linistita ca nu e sarcina .M-am dereglat putin da o sa-mi vina ciclu pana la urma si mi-a dat nu stiu ce pastile.Stau eu o saptamana, doua si ma duc iar.Acelasi dr. :” Cum sa te chiuretez, ca fatul are 4 luni jumate , are maini,picioare, ii bate inima…”M-am dus acasa si m-am pus pe bocit ca ce ma fac ca dr. e nebun, ca nu vreau copil,etc.Nu stiu cum il chema pe dr. ala dar m-as duce sa-i pup mana acuma ca am o fata , lumina ochilor mei – Mihaela
– Câţi copii aveţi?
– Şapte copii.
– Cum i-aţi crescut, cum i-aţi învăţat, v-a fost greu, cum v-aţi străduit să-i creşteţi?
– M-am străduit să-i cresc în frică de Dumnezeu pentru că nici o avere pe lumea aceasta nu poţi s-o dai şi nu este mai mare decât frica de Dumnezeu. Dacă îţi dai copilul în mâna lui Dumnezeu şi-l înveţi cu frică nu-ţi va fi frică niciodată. În orice situaţie se va afla el va şti că trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel de Sus care totdeauna o să-l asculte şi totdeauna o să-i îndeplinească rugăciunea şi în faţa nici unui lucru nu i se va părea greu pentru că-L are totdeauna pe Dumnezeu cu el.
– Cum i-aţi învăţat pe copii să se roage?
– Prima dată m-am aşezat eu în genunchi şi i-am obligat – dacă s-ar putea spune aşa – să stea alături de mine şi să facem rugăciunea. Eu citeam rugăciunea cu glas tare iar ei ascultau. Mai târziu, după ce s-au mărit, după aceea, fiecare şi-a luat cartea de rugăciuni şi a început să se roage pentru că îmi dădeam seama că de acuma nu ne mai puteam ruga împreună întrucât fiecare are felul lui de deschidere înaintea lui Dumnezeu şi nu mai puteam, luându-i pe toţi la un loc, nu se mai puteau deschide ei şi să vorbească ei direct cu Dumnezeu într-adevăr, de la inimă la puterea divină.
– Aţi întâlnit şi piedici, adică copiii s-au opus când i-aţi învăţat cum să se roage, cum să se închine, cum să vină la Biserică?
– Nu. Copiii au fost ascultători, în afară de cel mai mic băiat, pe care, cam cu greu îl aduceam la rugăciune. Lor le plăcea şi chiar de multe ori se aşezau la rugăciune înainte de a mă aşeza eu şi, chiar spre ruşinea mea, câteodată când nu mă rugam, ei încercau să spună: Mamă, nu ne rugăm, şi nu este timpul de rugăciune? Dar ei au mers totdeauna cu mine şi niciodată parcă nu am văzut în sufletul lor o împotrivire. Deci, erau totdeauna bine dispuşi să meargă la biserică şi cu acest prilej vreau să arăt dragostea unuia dintre copiii mei pe care nu am văzut-o la ceilalţi atunci când eu nu puteam merge la biserică într-o duminică, el, fiind la o vârstă foarte fragedă, era vorba şi de 4, de 5 ani, când de-abia putea merge pe drum singur, se îmbrăca, mergea la biserică şi asculta slujba până la sfârşit şi venea acasă de multe ori cu daruri şi cu recompensa celor din jur care vedeau că un copil care de abia se zăreşte printre oameni vine singur şi se închină şi merge la biserică şi acest copil îl văd astăzi cu aceeaşi râvnă şi mult ancorat, şi mult legat şi, deşi a trecut prin nişte momente foarte grele, a avut şi două accidente foarte mari, el totuşi este foarte legat şi cu gândul mereu spre Dumnezeu, spre a face cele bune pentru sufletul lui şi pentru ceilalţi .
– Ce bucurii aţi avut?
– Bucuria pe care o am de pe urma lor este aceea că toţi, cu excepţia unuia care merge mai greu, se roagă, merg la biserică, încearcă să vadă esenţa problemelor religioase, şi de multe ori am observat că ei, prin ceea ce au dobândit în timpul şcolii, în timpul predicilor de la biserică, m-au corectat în multe privinţe şi din aceasta am înţeles că totuşi pe ei îi preocupă şi pun un accent deosebit pe înţelegerea lucrurilor esenţiale pe când eu, le-am făcut nu totdeauna din dragoste, le-am făcut de multe ori poate şi din frică, şi din evitarea pedepsei pe care o merităm pentru păcatele noastre însă ei, am văzut că au înţeles problemele şi au înţeles esenţa şi pe Dumnezeu ca pe un prieten al nostru, nu ca un pedepsitor şi ca cineva care ar sta numai să ne vâneze greşelile noastre şi de multe ori chiar situaţii în casă ei nu s-au sfiit să ne spună: „Mamă, în problema aceasta să ştii că nu ai dreptate şi aici ai greşit” şi lucrul acesta pe mine nu m-a supărat şi, privind cu ochii înţelegerii şi cu ochii minţii, am văzut că în ceea ce ei mi-au reproşat şi mi-au făcut observaţii, într-adevăr erau cele adevărate, şi bineprimite şi binevenite .
– Cum i-aţi învăţat să postească?
– Postul, întâi a fost mai mult obligat. Deci, eu am introdus postul şi le-am spus că trebuie să postim şi mulţi ani m-am bucurat de dragostea lor pentru post şi, poate pe undeva îmi pare rău, ca om, că, de multe ori, când nu era mâncare de post în casă, chiar cei mai mici renunţau la mâncare şi nu mâncau de loc. Deci dacă nu găseau mâncare, atunci ei preferau să stea flămânzi decât să mănânce de frupt. Mult timp a fost lucrul acesta şi atât timp cât totuşi postul a fost peste ei şi rugăciunea şi ei au făcut rugăciune, am văzut pur si simplu cu ochii mei, cum, şi copilul care mi-a făcut mie probleme, a fost un copil bun şi a fost un copil care nu mi-a creat probleme. Din moment ce a părăsit postul, în special rugăciunea, copilul s-a schimbat.
– V-a fost greu să postiţi sau chiar acuma vă este greu să postiţi?
– Când începe postul este o plăcere. Şi de multe ori spuneam în mintea mea şi câteodată spuneam şi altora, n-aş vrea să se termine postul niciodată pentru că noi îl luăm ca pe o înfrânare, dar înfrânarea aceasta devine apoi o deprindere şi, nu numai alimentele, căci eu nu socotesc că a te opri de la alimente este aşa un mare lucru dar, faptul că tot se spune mereu despre post, mereu ne oprim şi de la fapte – e Postul Mare, e postul Maicii Domnului, e postul Naşterii Domnului – să nu fac asta, să nu fac asta, şi pentru asta parcă aş vrea ca postul să nu se termine. Pentru că noi considerăm că perioada postului, dacă a trecut, gata, am terminat-o. Dar frica aceasta pentru a nu face ce nu este bun să ne intre după aceea în deprinderea noastră şi noi ar trebui să nu considerăm post numai cele 4 perioade de post care sunt rânduite de Sfânta Biserică. Ar trebui ca viaţa întreagă a noastră să o considerăm un adevărat post, aşa socotesc. Şi, ce sa mai spunem, carne parcă nu mi-ar trebui niciodată. Şi postul este atât de frumos şi aşa de mult îl aşteptăm că parcă n-am vrea să se termine, nu pentru că ne abţinem de la mâncare, ci pentru că sunt rugăciunile aşa de frumoase, sunt slujbele bisericii aşa de frumoase şi, mâncarea o punem pe planul doi.
– Ce aţi observat la copii în perioada aceasta de după revoluţie?
– Copiii mei, dacă eu i-am crescut în frică de Dumnezeu, pentru ei parcă… aşa…. Comportamentul lor după revoluţie n-aş putea spune că a fost mult diferit faţă de celălalt. Pentru că eu de la vârsta de 6 săptămâni după ce i-am născut şi i-am dus la Biserică eu nu i-am mai lăsat, pentru că educaţia religioasă nu o începem la 16 ani, o începem de la cea mai fragedă vârstă şi copilul, dacă este dus la biserică, dacă ascultă Sfânta Slujbă, chiar dacă este mic, de câteva luni, binecuvântarea preotului vine, copilul este în preajma lui Dumnezeu totdeauna prin binecuvântările pe care le face preotul şi atunci mie nu mi s-a părut atât de greu şi lor nu li s-a părut ceva… Ei veneau şi-mi spuneau acasă de comportările colegilor însă ei, fiind crescuţi într-un climat şi într-o atmosferă religioasă în casă, lor nu li s-a părut ceva extraordinar şi nici n-aş putea spune că au fost afectaţi pentru că ei deja erau crescuţi în acest climat. Deci eu nu le-am adus ceva în plus – că au văzut emisiuni la televizor de credinţă, că au auzit la radio mai mult, totuşi ei au fost adăpaţi de la izvorul Sfintelor Biserici şi îmi aduc aminte de fetiţa care a reuşit prima la seminar – ei nu i-a trebuit nici o oră de pregătire la preotul paroh pentru a intra la seminar. Deci cu ce ea a venit la examenul de admitere, la proba de religie: cu predicile preotului pe care ea le-a ascultat la Biserică plus un pic de parcurgere a bibliografiei obligatorii dar aceasta bineînţeles că nu o putea face în câteva săptămâni. Deci ea a avut deja pregătirea aceasta din cea mai fragedă vârstă şi a putut să facă faţă examenului cu uşurinţă.
– Ce părere aveţi despre faptul că mulţi tineri căsătoriţi amână naşterea pruncilor sau chiar evită naşterea pruncilor?
– Este un lucru pe care eu îl socotesc a fi nelalocul lui dacă o luăm din multe puncte de vedere. În primul rând, rodul dragostei noastre sunt copiii. Copiii se aduc la tinereţe pentru că aşa este normal şi aşa este bine. Părinţii, aducând copiii imediat după căsătorie, au răbdare, au puterea de a-i creşte, de a-i educa. Pe măsură ce ei îmbătrânesc, trece vârsta, nu mai este puterea aceea de a-i ajuta pe copii. După aceea, copilul ajuns în familie, uneşte şi sudează familia extraordinar. De câte ori poate membri cuplului întâlnesc obstacole şi primul lucru este: să mă despart! Dar, faptul că apar copiii, ei te ţin legat şi nu-ţi mai dau voie. Mai ales că, nu ştiu pentru partea bărbăteasca, dar pentru parte feminină, pentru mamă, mama după ce a devenit mamă nu mai trăieşte pentru ea, ea trăieşte pentru copil şi tot ce are mai bun dă copilului şi atunci este un sens al vieţii, deci ai vrea să mori, ai vrea să termini cu viaţa, ţi se par lucrurile grele în viaţă dar nu mai poţi face asta pentru că ai o datorie faţă de acea fiinţă nevinovată care aşteaptă totul de la tine. Şi, aş putea spune, cu cât avem mai mulţi copii, cu atâta, şi Îl bucurăm pe Dumnezeu că nu ne opunem voinţei lui şi după aceea harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. De câte ori n-am fi putut fi pedepsiţi pentru păcatele noastre,dar copiii vin ca un zid, se interpun între noi şi Dumnezeu şi Îl obligă pe Dumnezeu să nu ne pedepsească pentru păcatele noastre. Nevinovăţia lor, curăţenia lor Îl fac pe Dumnezeu să ne ţină în viaţă şi pe noi ca părinţi şi să avem grijă de dânşii. Deci de câte ori n-am merita pedeapsa dar copii sunt aceia care opresc, câteodată, pedeapsa lui Dumnezeu şi părinţii, în felul acesta capătă îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă şi minte şi supravieţuiesc şi trăiesc alături de copii. Nu sunt copiii o piedica. Dacă ţi-ai ales calea de căsătorie şi vrei să trăieşti în lume, atunci singurul lucru care te mântuieşte sunt copiii. Dar nu copiii să-i aducem ca să întărim rândurile iadului ci copii pe care să-i creştem pentru Dumnezeu. Şi asta trebuie să o ştie o mamă, şi dacă n-o ştie, mama să se ducă şi să întrebe şi să pună mâna pe o carte pentru că astăzi toate femeile ştiu carte şi avem aşa un izvor de bogat de cărţi. Dacă altădată nu le găseam şi nu ştiam pe cine să întrebăm, dacă n-avem timp să mergem la duhovnic să ne lămurească avem atâtea cărţi şi numai să vrem să punem mâna pe o carte, că în toate părţile găsim cărţi, şi atât de clare şi atât de edificatoare, care ne pot deschide şi lumina mintea şi suntem datoare ca mame să facem acest lucru pentru că răspundem în faţa lui Dumnezeu de sufletele pe care le-am adus pe lume.
– Foarte mulţi tineri căsătoriţi invocă motivul că ar vrea să aibă copii dar totuşi nu sunt stabiliţi la casa lor, nu-şi au o situaţie materială rezolvată, încă nu-şi au anumite condiţii. Spuneţi-mi, v-a fost greu, la situaţia pe care aţi avut-o, la salariul pe care l-aţi avut sau poate anumite condiţii în care v-aţi descurcat. Aţi rezolvat, aţi reuşit să-i creşteţi fără o prea multă aşezare sau bunăstare materială ?
– Nu este situaţia materială o piedică. De ce? Pentru că noi, dacă considerăm că partea materială este o piedică, atunci noi ne gândim că copilul îl hrănim numai ca pe un – iertat îmi fie – ca pe un animal. Din moment ce suntem maturi, noi nu creştem copilul numai în spiritul de a-l hrăni cu hrană pământească. Deci nu avem nici o scuză şi nu avem nici un motiv să amânăm venirea copiilor pentru că nu avem ce ne trebuie. În momentul în care apare un copil imediat Dumnezeu ne trimite şi posibilităţi de a-l creşte. Eu spun din propria mea experienţă, că, poate a fost şi vremea când a fost salariul mare, când am avut cu ce mă descurca dar, n-aş putea spune şi n-aş putea niciodată să mă plâng că atunci când veneau copiii pe lume nu aveam ce să le dau sau nu aveam ce să le ofer. Culmea, ca de fiecare dată, cu fiecare copil, Dumnezeu tot mi-o deschis o portiţă, şi tot mi-o trimis prin mâini nevăzute ajutor ca să-l cresc şi eu nu ştiu cum i-am crescut şi când a trecut timpul şi niciodată nu pot să spun că copiii mei au fost vreodată mici, şi am dus lipsă de ceva. Au trăit părinţii, m-au ajutat părinţii, m-au ajutat străinii,deci de undeva mi-a venit ajutor de la Dumnezeu şi totdeauna am avut ce le pune pe masă. Mi-e ruşine parcă aşa, să spun că s-a întâmplat vreodată să nu am ce le pune de mâncare, şi chiar dacă astăzi n-am avut, mâine Dumnezeu mi-o trimis şi tuturor le spuneam: nu vă gândiţi că n-o să aveţi ce le pune pe masă pentru că 7 copii pentru ziua de astăzi şi pentru timpul când i-am adus pe lume erau oricum o curiozitate şi o nedumerire pentru mulţi, dar din cei care mă întrebau erau persoane care aveau câte un copil. Nu vreau să-i judec, dar acele persoane care se îngrijeau aşa de mult de situaţia copiilor mei au ajuns astăzi să aibă nişte copii care nu le-au adus decât numai ruşine. Nu pot şi.. nu numai atât .. Dar am întâlnit persoane care de multe ori au venit şi mi-au cerut scuze şi mi-au spus aşa:Îmi pare rău că ţi-am făcut observaţie şi, poate, te-am judecat în mintea mea pentru că ai copii, că uite acum îmi dau seama că aş fi fost mult mai fericită dacă aveam mai mulţi copii pentru că, cu unul sau cu doi nu putem să avem bucuria de a fi părinţi şi de a ne simţi într-adevăr că am adus o roadă pe pământ cât am trăit.
– Ce vreţi să transmiteţi ascultătorilor noştri, îndeosebi tinerilor căsătoriţi, un cuvânt spre încheiere?
– Tinerilor care se căsătoresc le-aş dori ca, câteva momente pe săptămână, dacă nu în fiecare zi, să rezerve pentru hrana sufletească şi să apeleze cu timp şi fără timp la duhovnici, la rugăciune, la cărţile sfinte şi să se înarmeze cu învăţătura cea buna, despre rolul pe care îl are familia în societate, şi, de asemenea, neapărat trebuie să se înarmeze cu cunoştinţe referitoare la creşterea şi educarea copiilor pentru că bunul Dumnezeu a instituit căsătoria şi căsnicia ca pe ceva sfânt şi dacă noi nu ştim ce trebuie să facem faţă de copii şi cum să-i creştem, ne trezim că anii trec şi nu vedem în copiii noştri un adevărat creştin şi pentru aceasta bine-nţeles că dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Deci, pe lângă celelalte preocupări să ne facem timp cum putem şi să cercetăm Biserica, să cercetăm cărţile sfinte şi să vedem ce şi cum trebuie să procedăm în cazul când vin copii pe lume şi în cazul în care apar şi în casa noastră dificultăţi pentru că atât timp cât noi suntem puşi în gardă şi avem cunoştinţe şi ne rugăm la Dumnezeu, tot ce apare în viaţa noastră nu ni se pare decât un mic prag. Şi dacă noi vom lăsa problemele religioase pe planul doi, să ştiţi că toate se duc de râpă şi nu avem nici o mulţumire şi nu sporim în aproape nimic. Degeaba avem casa plină de giuvaeruri, degeaba la noi este casa “lună”, aşa cum se spune în ceea ce priveşte curăţenia, dacă noi nu ne curăţim sufletul şi nu ne curăţim prin mijloacele pe care le avem la îndemână mă tem să nu transmitem şi copiilor noştri şi timpul de reculegere şi timpul de remuşcare nu va întârzia să se arate. Şi este păcat să aducem copii pe lume şi să nu-i învăţăm ce trebuie. Suntem mai mult, noi părinţii, suntem mai mult, iertată-mi fie expresia, criminali, dacă noi nu dăm hrană sufletească copiilor. Nu învăţat, nu mare parlamentar să dorim din copilul nostru, ci să dorim un copil smerit,un copil ascultător,un copil răbdător,un copil care să se mulţumească totdeauna cu ce are, un copil harnic şi un copil care să dorească avutul lui numai pe muncă cinstită şi un copil care să-şi îndrepte gândul spre Dumnezeu. Asta trebuie să fie grija noastră cea mai mare. Şi dacă noi vom reuşi să facem asta din copiii noştri, celelalte, după aceea, încet, încet ne vom debarasa de ele şi nici nu ne vor trebui pentru că nu e altă avere a omului decât atunci când are pe Dumnezeu în suflet, în sufletul lui şi în toate preocupările lor.
– Vă mulţumim foarte mult şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică să-şi reverse harul Său peste toţi acei care, într-adevăr iubesc pe Dumnezeu şi vor să-L cunoască, vor să-L asculte, vor să-I urmeze şi, să putem cunoaşte şi noi cât de multe bucurii şi cât de multe binefaceri primesc acei care nu se păzesc de a naşte copii şi de a-i creşte în frica lui Dumnezeu.
Avortul are desigur multe alte aspecte. În primul rând incidente medicale, cum sunt perforările uterine, care de cele mai multe ori sunt urmate de hemoragii mari, în urma cărora trebuie extirpat uterul, dar şi alte incidente mai mici, dar nu fără urmări. În urma unui avort se pot produce şi alte efecte în afară de hemoragii, infecţii, şi mai ales, ce este mai grav: la tinere – asta văd mereu în clinică – avortul, mai ales primul avort, este mult mai grav. Avortul poate duce, în cele din urmă, la sterilitate.
Cea mai gravă nu este nici boala fizică, nu sunt leziunile fizice, trupeşti, care se vindecă într-un timp mai scurt sau mai îndelungat, ci cel mai grav este că după avort apare aşa-zisul sindrom post-avort, care nu este altceva decât o boală sufletească. Nu o să găsiţi în nici o fişă medicală acest termen, nu este practic recunoscut, ci efectele traumatice post-avort, fie că sunt depresii nervoase, fie că sunt reacţii schizofrenice, fie că sunt psihoze – este sindromul post-avort. Noi încercăm să tratăm aceste afecţiuni de multe ori prin medicamente, de multe ori femeile ajung la medici, ajung la psihiatru. Vă pot spune că, fiind o boală sufletească, încă n-am văzut un sindrom post-avort vindecat nici cu medicamente, nici cu şocuri electrice, unde se ajunge de multe ori, după depresii nervoase cronice, psihoze sau chiar reacţii schizofrenice, ajungându-se chiar la schizofrenie.
Am văzut la psihiatrie atâtea cazuri, mai ales la tinere cu astfel de afecţiuni după avort! Avem tot mai multe tinere, mai ales eleve şi studente, care după avort intră mult mai uşor în acest sindrom, fiindcă psihic şi emoţional ele sunt mult mai labile. Şi vă pot spune că tot mai multe cazuri de suicid au fost şi în Cluj. Ultima dată, recent, o studentă a murit luând medicamente. A intrat în comă şi după trei zile a murit.
Problema este că acest sindrom este cu atât mai grav cu cât, într-adevăr, se produce la vârstă tot mai tânără.
Cred că ar trebui cu toţii să vă gândiţi şi să nu credeţi tot ceea ce auziţi şi vedeţi. Cred că ar trebui să mai întrebaţi medici şi apoi preoţii. Şi să întrebaţi, dacă se poate, pe aceste tinere care deja au un avort sau mai multe. Să întrebaţi pe aceste tinere sau pe aceste mame. Am mame, şi vă pot spune că am chiar foarte multe mame, după 7 avorturi, 8 avorturi,10 avorturi. Majoritatea mamelor îmi spun că au peste10 şi nu le-au mai numărat. Peste 10 nu le mai numără. Să ştiţi că sunt nişte epave sufleteşti. Trebuie să încercăm cu toţii să facem ceva.
Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004
Dr. Christa Todea-Gross – extras din Conferinţă la Oradea 2004
Vă daţi seama că nu vă recomand nici un mijloc de contracepţie. În momentul în care v-aţi căsătorit, v-aţi luat acest jug asupra voastră, chiar dacă staţi într-o garsonieră. Eu sunt convinsă că Dumnezeu vă vede acest neajuns şi poate nu vă dă copii, dar nu vă feriţi. Vreau să vă spun un lucru: am văzut atâţia tineri şi cu copii şi fără, care au născut toţi copiii pe care i-a dat Dumnezeu, 1, 2, 3, unii mai mulţi. În momentul în care a intervenit îndoiala: uite, nu mai pot, n-am spaţiu, n-am bani, în momentul acela au început să aibă avorturi şi 7 pe an. Rar se poate aşa ceva. În momentul în care vrei avorturi, o să ai. În momentul în care vrei naşteri şi copii, o să ai.
Dar Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi. Fiecare copil, după părerea mea, e o cruce şi Dumnezeu îţi dă câte poţi duce. Nu-ţi dă nici 10, nici 20. îţi dă câte poţi. Important este să te laşi în mâna Lui.
Am văzut mame care la al şaptelea copil au făcut avort. În momentul acela au pierdut tot. Chiar dacă au făcut şase copii înainte. La al şaptelea copil au făcut avort. Şi am avut eu mame care au păţit la fel. S-au dus la mari duhovnici şi au zis: „Ce mă fac? M-au părăsit toţi copiii, mi s-a întâmplat mult rău”. Şi a zis părintele: „Ai făcut cumva un avort?” „Da” „Ei, pentru acest avort nu te vei mai bucura nici de ceilalţi”.
În momentul în care vă feriţi, indiferent cu ce, tot ajungeţi la un avort. Şi gândiţi-vă, această boală sufletească apare asupra voastră. Rugaţi-vă, Dumnezeu vede că nu puteţi, dar nu vă feriţi. Nu vă feriţi. Nu fiecare contact sexual duce la o sarcină. Nu fiecare ovul eliminat, chiar dacă e matur, e fecundabil. Ştiinţific s-a dovedit că ovulele, chiar şi mature, nu pot fi fecundate, nu se ştie de ce. Nu orice ovul poate fi fecundat, nu oricând. Trebuie anumite situaţii.
Discutând cu mame care au 5, 6 sau 7 copii, pot să vă spun că după 2-3 copii nu s-au protejat niciodată. Am discutat cu părinţi care au un copil sau doi. Nu s-au protejat niciodată nici după aceea. Cred că mă repet: În momentul în care crezi că ai destui copii şi nu mai doreşti, în momentul acela apare acea voie a ta proprie şi în momentul acela am observat, şi la mame şi la tinere, că apar probleme în familie. Până la divorţ, să ştiţi. Avortul poate duce la divorţ. Şi pe urmă rămâneţi singură cu acei 2 sau 3 copii. Am văzut mulţi divorţaţi din cauza aceasta. Avortul se repercută nu doar asupra mamei, ci şi asupra tatălui şi a copiilor.
Am fost acum în Craiova şi după ce am povestit de sindromul post-avort mi-a venit un om în vârstă, un bărbat care mi-a spus: „Doamna doctor, parcă mi-aţi spus viaţa familiei mele. Am 3 copii. Al 4-lea eu mi l-am dorit, nevastă-mea nu, fără voia mea s-a dus şi a făcut avort. După acest avort n-a durat mult, a intrat în schizofrenie, acum este internată la psihiatrie. Problema este că încep să mi se îmbolnăvească şi ceilalţi 3 copii”. Dintr-un singur avort. A fost la Craiova. Vă spun că mereu mi se confirmă ceea ce spun. Nu se exteriorizează. Niciodată nu veţi vedea pe o fişă medicală „sindrom post-avort”. Nici la schizofrenie, nici la psihoze, nici la alte depresii. Am văzut medici care au atacuri de panică după avort. Şi să ştiţi că au ajuns să se drogheze în fiecare seară cu medicamente şi nu scapă de aceste atacuri de panică. Au făcut un singur avort sau două. Dacă vă feriţi, indiferent cu ce vă feriţi, tocmai asta faceţi. Apare îndoiala şi o să aveţi fie un avort, fie o sarcină nedorită. Să nu vă gândiţi că o să am 2-3 copii, după aceea ce fac? Aşteptaţi să vedeţi câţi o să aveţi şi rugaţi-vă să vă dea Dumnezeu cât puteţi purta. Alt răspuns nu cred că vă pot da.
Trebuie o mare tărie sufletească pentru a merge pe această cale, este o singură cale, fără stânga, fără dreapta, este o cale drept înainte cea a Ortodoxiei în duh şi în adevăr. Nu cred că există altă cale, decât alta care ne va face să suferim şi care va duce la pierderea sufletelor noastre şi ale copiilor noştri. Fiindcă trebuie să ştiţi, şi copiii noştri suferă. Un singur copil dacă vom naşte şi restul îi omorâm, el va fi un supravieţuitor, cum zice un părinte, şi va lua asupra lui toate acele păcate şi să nu ne mirăm că va muri sau se va îmbolnăvi.
Când noi suntem studenţi la medicină, suntem obligaţi să vedem la ginecologie nişte avorturi. Nu să facem, să vedem. În momentul acela tu-ţi dai seama ce se întâmplă. Orice medic îşi dă seama, orice student. Dar dacă ţie îţi place foarte mult ginecologia, o faci. Cel care, în conştiinţa lui, va voi să se facă ginecolog, acela, din acel moment va face un compromis, şi îl face. El ştie că, în momentul în care se face ginecolog, va fi nevoit să facă avorturi. Chiar dacă îi place foarte mult obstetrica, salvează copii, ajută la naştere, ajută la tratarea afecţiunilor ginecologice, el va fi obligat să facă avorturi.
Şi mi-au spus: „M-am obişnuit să fac şi aceste avorturi. M-am obişnuit. Dar să nu crezi că nu simt că preiau asupra mea o mare povară şi simt că nu-mi merge bine când le fac”. Deci mulţi medici cunosc acest lucru, dar nu se pot detaşa, nu pot să renunţe, decât dacă renunţă la tot, adică şi la serviciu. Fiindcă s-a întâmplat ca ginecologii să nu mai facă avorturi, dar au presiuni din jur din partea colegilor. Şi unii nu mai rezistă. Şi să ştiţi că cei pe care îi ştiu n-au mai rezistat şi au ieşit din clinici. Asta este.
Eu cred că medicina a adus un mare rău în societate în momentul în care a acceptat o astfel de manipulare, că să ştiţi că până la urmă este o manipulare a societăţii şi a limbajului: „avort”, „produs de concepţie”, „contraceptiv” şi aşa mai departe. Ştim bine că nu e un produs de concepţie, că e un copil, ştim bine că nu e avort, că e pruncucidere, nu e, ştiu eu, un produs alimentar, e totuşi un copil.
Şi noi am fost manipulaţi. În facultate studenţilor nu li se spune tot, nu li se arată tot. Dar nici profesorilor noştri nu li s-a spus, nici profesorilor profesorilor noştri nu li s-a spus, este o manipulare din timp. Ştiţi bine că legea a fost dată nu de medici.
Medicii s-ar bucura să nu se mai facă avort. Medicii n-ar mai vrea să facă avort. Mulţi mi-au spus: „Uite, nu doresc să fac avort”. „Da, dar ce faci în schimb, dai metode contraceptive?” „Sigur că da”. „Pui sterilete?” „Cum să nu”. „Atunci ce faci, nu faci tot avorturi? Că nu le vezi, dar faci aceleaşi avorturi.”
Nu-i suficient să nu mai faci avorturi. Ei luptă doar cu o parte, doar o parte o aruncă la gunoi, dar cu restul ce se întâmplă? Vedeţi că steriletul produce mereu avorturi. Deci trebuie să-ţi schimbi mentalitatea. Eu m-aş bucura ca toţi să renunţe la avort. Atunci cine mai face? Mie mi-a spus un medic: „Eu renunţ la avort, doamna doctor, dar vine colegul meu şi le face”. Zic: „Treaba lui, cel puţin nu le si tu pe conştiinţă”. „Ei bine, şi atunci să-mi închid cabinetul particular?” „Dar ce, tu trăieşti din aceşti bani?” Zice: „Poate”. Unii trăiesc din aceşti bani. Unii fac 20 de milioane pe lună din avorturi, se ştie.
Trebuie schimbată mentalitatea. Dacă nu i se schimbă mentalitatea omului, nu e suficient să stea împotriva avortului chirurgical, chiar dacă legea asta… Şi se face vinovat Guvernul şi nu numai Ministeriul Sănătăţii şi Familiei că această lege a fost pusă, ştiţi bine, în a doua zi de Crăciun după revoluţie. Această lege chiar dacă azi ar dispărea, nu cred că e suficient, dacă nu se schimbă ceva în conştiinţa omului, nu-i suficient. Trebuie omul să-şi dea seama, nu doar ginecologul care va suferi, nu doar asistenta sau infirmiera, ci şi părinţii, şi farmaciştii care dau şi administrează pilula, că toţi sunt incluşi în acest cerc şi toţi vom suferi şi toţi suferă. Eu cred că nu putem arunca totul doar pe medici, dar într-adevăr, se fac vinovaţi fiindcă nu renunţă la acest lucru. Să ştiţi că ştim cu toţii din studenţie ce-o să fie.
Da, cunosc medici care n-au renunţat doar la avort, au renunţat la tot. Au renunţat inclusiv la metode contraceptive. Medici ginecologi din străinătate cunosc,care au renunţat la tot: şi la metode contraceptive, şi la sterilet, şi la avort. Cunosc medici care nu doar au renunţat, s-au şi opus şi în momentul în care se opun se întâmplă ceea ce v-am spus.
Să ştiţi că un reporter în Cluj m-a întrebat într-o zi: „Doamna doctor, mai aveţi vreun prieten între medici? Fiindcă eu pe câţi am întrebat, nici unul nu vă mai e prieten” Nu ştiu pe cine a întrebat, la cine a luat interviu, la medicii ginecologi din Cluj, care mie mi-au întors spatele şi mi-au închis uşile de la clinică fiindcă am încercat doi ani de zile să intru în clinici şi să scot elevele şi tinerele înainte de avort. Am scos destule. Inclusiv mame, am reuşit să le conving, le-am luat de mână şi le-am scos din clinică. În momentul în care ajungeam la poartă veneau după noi fie medic, fie asistente, fie o infirmieră, le luau de mână şi le duceau cu forţa înapoi să le facă avort. N-aveau nici un motiv. Cred că este o dorinţă de a continua. Nu ştiu, poate se simt învinşi în momentul în care noi reuşim să scăpăm un suflet. O elevă în clasa a opta avea gemeni şi am reuşit – eu-şi dorea copiii – să o scot de la avort. A venit un medic, a luat-o de mână, a dus-o şi i-a făcut avort. Avea doi gemeni la primul avort. În momentul în care am încercat să intru din nou în clinică mi s-a închis uşa, mi s-a luat halatul, nu mai reuşesc să intru. Şi asta după doi ani.
Sigur că acolo n-am spus la nimeni nimic, am încercat doar să salvez nişte vieţi. Iată că nici asta măcar nu şi-au dorit unii colegi. Şi atunci ce să vă spun? Eu cred că au ajuns să nu mai îşi dea seama de ceea ce fac, de răul pe care îl fac, deşi vă pot spune că în familiile lor n-au bucurii, eu cunosc familii care, fiecare familie pe care-o cunosc eu are probleme din diferite motive, unii n-au copii, unii au alte probleme şi eu cred că toate acestea se repercută asupra familiilor lor. Nu ştiu în ce măsură dorm liniştiţi, în ce măsură au conştiinţa liberă şi eu şi alţi medici asta încercăm; să ne culcăm seara cu o conştiinţă împăcată. Nici într-un caz altfel. Chiar dacă ne-a costat poziţia socială, chiar dacă am fost atacată în Cluj, am intrat într-un scandal mediatic, chiar dacă am fost practic atacată de toate instituţiile din Cluj, inclusiv de către colegi, prieteni medii, inclusiv, de ce să nu zic şi de vreo doi-trei colegi din altă parte. Nu toţi sunt de acord cu ceea ce fac, dar nu asta e important. Important este să stăm şi să fim cu conştiinţa împăcată. Despre colegi mei nu aş vrea să vorbesc. Cred că ar trebui ei să vină şi să vă spună ce simt, ce fac şi de ce fac ceea ce fac.
Ştiţi că în occident nu e ca la noi: sunt clinici de avort şi clinici de obstetrică. În clini de avort se fac doar avorturi: 15, 20, 100 pe zi. Deci nu fac altceva. Sunt medici care fac doar avorturi. La noi nu sunt clinici de avorturi, dar vor fi. Încă nu s-au despărţit.
Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004
V-aş spune ceea ce se face de mult în occident, se încearcă şi la noi – se face acest diagnostic prenatal, de preimplantare. De fapt vine din altă parte această idee, de a lua în evidenţă mamele cu risc, care pot avea copii bolnavi, fie genetic, fie cu malformaţii diferite care au avut în familie. Şi atunci facem acest diagnostic – geneticienii – depistăm un copil cu sindromul Down, o malformaţie sau diferite boli.
În occident au voie, şi la noi, aceste mame să ceară avort legal, întrerupere de sarcină şi au dreptul. Să ştiţi că peste 90%, mi-a spus un genetician din Craiova, că cer avort. Părerea mea este următoarea: indiferent de malformaţie are copilul, indiferent ce boală va avea acest copil, indiferent care este motivul, eu cred şi vă spun din experienţă că nu cred că omorând acest copil rezolvăm ceva. Acest rău niciodată n-o să-l putem îndrepta cu alt rău. Şi vă mai pot spune un lucru: cunosc părinţi care ştiau că vor avea copii bolnavi şi au avut curajul să-i nască.
Aceşti copii bolnavi din naştere, indiferent că-s cu un psihic retardat sau fizic sunt bolnavi sau au diferite malformaţii, sunt nişte cruci la care eu cred că noi întoarcem spatele. Credem că Dumnezeu nu ştie că noi o să avem un copil bolnav? Dumnezeu nu ştie că ne-a dat un copil bolnav? Din diferite motive. Din momentul în care avem curajul să naştem aceşti copii, şi am văzut mame care au născut aceşti copii, au venit cu mare bucurie şi mi-au spus că au avut o bucurie sufletească extraordinară că au adus pe lume aceşti copii şi-şi poartă crucea. Este ca şi cum ne întoarcem cu spatele la cruce, mi-a zis mie un părinte. Şi vă pot spune că aceşti copii sunt extraordinari. Eu cunosc copii bolnavi psihic şi să ştiţi că sunt copii extraordinar de curaţi, extraordinar de cuminţi, sunt copii cu care poţi să te înţelegi uneori chiar mult mai bine decât cu un copil sănătos.
Copiii cu malformaţii embrionare, de multe ori nu se nasc, fie se avortează, fie după naştere nu rezistă şi mor. O mamă a avut marele curaj de a naşte un astfel de copil, ştiam cu toţii că va muri, am chemat preotul, după naştere l-a botezat, a şi murit, şi acea mamă mi-a spus: „Credeţi-mă, doamna doctor, că în viaţa mea n-am avut o mai mare bucurie sufletească şi nu sunt deloc tristă. Nu ştiu de ce, dar Dumnezeu m-a întărit. Şi acest copil ştiu că s-a dus undeva, unde ştiu că e bine. Dar dacă-l omoram, aşa cum medicii mi-au cerut-o, oare cum eram eu în momentul de faţă?” Şi acum va avea următorul copil.
Mi s-au întâmplat atâtea cazuri, am riscat, dar întotdeauna am riscat fiindcă am citit cartea părintelui Porfirie, care cred că mi-a dat curaj. Am avut atâtea cazuri în care au venit mame la consiliere şi mi-au spus: „Doamna doctor, mâine îmi face medicul avort, copilul este bolnav, copilul va muri, copilul are probleme şi eu vreau acest copil”. Întotdeauna am încercat să le insuflu încredere, să se roage. Întotdeauna m-am dus la ginecolog, personal m-am rugat de ei să amâne cu 2-3 săptămâni acest avort, să vedem cum va evolua. Să ştiţi că din 10 cazuri, 9 s-au născut sănătoşi. Am văzut analize, în care eu m-am mirat că copiii aceia vor supravieţui, şi s-au născut sănătoşi.
Am avut un caz de schizofrenie, o femeie care mi-a venit în criză de schizofrenie. Am încercat să-i salvez copilul, ea a vrut copilul – era la avort. A ajuns la 9 luni şi a născut copilul. Ea a luat medicamente teratogene 3 luni, când copilul, era clar din punct de vedere medical, nu putea fi sănătos. Lua toate teratogenele la psihiatrie, am scos-o de-acolo, era în cămaşă de forţă. Vă pot spune că după ce a născut, dânsa şi-a revenit brusc, e sănătoasă la ora actuală. Era în schizofrenie cronică de mult timp. Copilul este perfect sănătos şi medicii mi-au zis că o să moară. N-a murit nici până în ziua de azi şi este perfect sănătos. Eu cred că trebuie multă credinţă, a părinţilor în primul rând.
Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004