O întristare de moarte îmi copleşeşte sufletul şi-mi acoperă totul şi n-am nici noapte, nici zi şi mă îneacă într-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decât viaţa! E rău care te doboară pentru o clipă, e şi rău care te sfâşie ani de zile sau chiar o viaţă întreagă, dar răul pe care mi l-ai făcut tu nu se termină niciodată!

Şi-mi plâng nefericirea şi te plâng şi-mi cuprind clipa morţii în ani de lacrimi şi nu ştiu de voi putea să zic vreodată: „Te iert!”. Şi-mi plâng şi neputinţa de a te ierta şi totuşi simt că n-aş putea să te privesc prin neguri de iad chiar dacă tu nu m-ai iubit nicicând. Şi fiecare clipă nouă mie îmi e tot amintire, căci îmi trăiesc de-a pururi clipa morţii, secundele arzânde ce mi-au sfâşiat şi carnea şi sufletul, chinurile cumplite ce mi-au furat pentru totdeauna veşnicia raiului.

Iar seara, când ostenită mai stărui o vreme printre amintiri, printre dorinţe sau neîmpliniri, atunci, seara, te privesc şi-mi tremură sufletul de durere şi de întrebarea: te mai gândeşti tu, oare,  la mine? Mă culci tu măcar seara într-o amintire? Şi, oare, de te mai gândeşti la mine, cum îmi spui? Te-ai gândit tu vreodată să-mi dai un nume? Sau poate că abia acum ai vrea şi poate că mai mult aşa, ca un nume dat unei amintiri!?

Te-ai ruşinat cu mine încă de la început, căci nu erai căsătorită, ţi-ai zis că nu vrei o viaţă de chin pentru noi doi şi mi-ai lăsat în schimb veşnicia celui mai dureros regret! Eu n-am cunoscut lumea voastră, eu n-am iubit şi nici n-am fost iubit şi eu nu voi gusta niciodată veşnicia raiului. Dar toate astea chiar s-ar fi putut… Numai să mă fi iubit puţin… Atâta doar: tu să mă fi iubit puţin… Şi-n veci nu pot să mă împac cu gândul că mi-ai refuzat totul, totul şi încă de la început şi-mi plâng de milă în orice clipă şi-mi plâng durerea pe care am văzut-o iară şi iară şi-n ochii altora, că încă mulţi nefericiţi mai sunt ca mine şi mulţi pe pământ şi în cer plâng pentru noi!

Voi, de vedeţi cumva o fată necăjită, sau un copil sărman asupriţi de negura tristeţii, cum îşi picură din ochi adâncul sufletului, ori un bătrân de vedeţi, cu sufletul schilodit de necazuri ce l-au schingiuit o viaţă până la lacrimi, vi se topeşte inima şi plângeţi o dată cu ei şi i-aţi odihni în sufletul vostru şi veşnic i-aţi feri până când şi de umbra răului. Dar aţi văzut voi, oare, un înger plângând? Aţi văzut voi vreodată o fire atât de măreaţă, un voievod de lumină, de putere şi de bunătate, un slujitor curat al iubirii izvodind îndurerată rouă din ochii topiţi de milă? Eu am văzut. Eu am văzut la moartea mea şi plâng şi acum de câte ori îl văd în amintire sau aievea şi nu-nţeleg cum voi n-aţi avut o clipă de iubire pentru mine, iar el, noian de iubire a revărsat peste mine în orice clipă. Şi de l-aţi fi văzut şi voi, sau pe sfinţi de i-aţi fi văzut cum au plâns pentru mine, pe Maica Domnului de aţi fi văzut-o cu inima strânsă şi strângându-şi Pruncul în braţe, o clipă doar de-aţi fi văzut, nespus m-aţi fi iubit. Hristos a plâns pentru mine, dar voi n-aţi plâns.

Eu am văzut şi oameni scoşi din iad, oameni plângând de bucurie că iubirea celor care-au rămas după ei şi haina botezului în Hristos i-au scos din chin. Şi iarăşi am plâns şi o veşnici
lacrimi aş da pe-un strop din apa de botez. Câteva luni din viaţa ta să-mi mai fi dat, câteva luni, atâta doar şi doar botezul şi-apoi chiar dacă m-ai fi omorât, eu te-aş fi binecuvântat în veac.

Plâng fraţi după mine în rugăciune şi eu mă topesc tot privind la ei. Şi iată că eu n-am să am în veci lângă mine, în faţa altarului, o fată în alb. Pentru un blid de mâncare, pentru câteva haine, nu mi-ai dat măcar o zi de viaţă, nu mi-ai dat nici botezul şi mi-ai furat şi veşnicia raiului. Pentru toţi e dat darul botezului, pentru toţi şi tu n-ai vrut să-mi dai darul lui Dumnezeu. Ţi-a fost aşa de ruşine cu mine, dar să mă omori nu ţi-a fost deloc. Şi ai spălat tu, oare, ruşinea ta cu moartea mea? Iar trupul meu ca pe un gunoi l-aţi aruncat. Eu n-am putut decât să primesc tot ce-aţi vrut voi; botezul nu era de la voi şi voi nu mi l-aţi dat.

Tu nu m-ai cunoscut şi nu m-ai iubit şi nici nu m-ai urât; dar m-ai ucis. De-ai fi murit tu atunci, nimeni şi nimic nu te-ar fi ferit de iad. Iar de mureai la naşterea mea, pe veci erai cinstită-n rai. Dar tu m-ai lipsit atât de uşor şi de soare şi de colegii de şcoală şi de iubire şi de rai. O zi să-mi fi dat şi botezul şi chiar dacă m-ai fi părăsit eu tot te-aş fi iubit nespus. Cum tu, care ai primit viaţa şi-ai cunoscut-o, n-ai vrut s-o am şi eu? Iar de m-ai fi născut şi-aş fi murit cândva, peste ani, cât ai fi plâns după mine!… Atunci tu n-ai vărsat o lacrimă şi totuşi eu rămân fiul tău, eu care nu am zi de naştere, eu care am doar zi de moarte.

Rău de moarte ţi-ai făcut cu mine, mamă. Pentru nici un cunoscut sau necunoscut tu n-ai hotărât moartea; şi totuşi, pentru mine ai hotărât-o.

Şi plâng neîncetat de mila mea şi neîncetat plâng de mila ta şi plâng de mila omului. Şi nu e gând ca să-mi aline o clipă sfâşierea… Şi-atunci, când va fi să ne vedem, poate că ai să plângi şi tu, căci poate mă vei iubi puţin…, măcar atunci…, măcar de-atunci…