Category Archives: Credinta

Vindecarea sindromului post-avort

Care este rezolvarea acestui sindrom post-avort? Avem cazuri – şi am avut multe cazuri – care s-au rezolvat. Din fericire am observat că întotdeauna aceste simptome, foarte grave uneori după avort, trec deodată, trec cu totul, nu aşa cum credeţi, că e uitat un avort – niciodată nu este uitat un avort, orice femeie îşi aminteşte de un avort, chiar dacă majoritatea îmi spun că au ucis 10 sau peste 10 copii, nu uită.

Avortul nu se uită, dar se vindecă sufleteşte în momentul în care femeile ajung la un medic sufletesc, la un preot. În momentul în care nu mai repetă această greşeală, este şi singura şansă de a se vindeca de acest sindrom, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin împărtăşanie. Asta mi-o spun mamele, asta mi-o spun tinerele care vin.

Vin şi îmi spun mame sau tinere care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată, că în continuare visează şi au coşmaruri, că pe aceşti copii de multe ori îi văd aşa, rupţi în bucăţi. De multe ori îmi spun că au în continuare depresii, indiferent de ce medicamente iau. Cred că noi medicii nu suntem încă în stare şi nici nu cred că vom fi, să tratăm şi să vindecăm o boală sufletească, ceea ce este de fapt sindromul post-avort.

Dr. Christa Todea-Gross – Conferinţă la Oradea 2004

Părintele Arsenie Boca despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!

2. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie., pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.

Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tes. 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

***

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: “În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.

Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”
(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)

 

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Spunea Părintele Arsenie: „Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: – De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: – Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană’’.

Altădată ne-a spus: „Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam (să se călugărească – n.n), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi:
– O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!” De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune.
Şi spunea Părintele: „De ce nu faceţi şi voi la fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că nu aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi’’

Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus: „Ştii de ce l-a atins trenul? Pentru că l-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil’’. Altei femei i-a spus: „Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat’’, iar alteia care se plângea că are un băiat hoţ i-a spus că şi ea a furat când era însărcinată cu el. (Miloşan Violeta, Recea)

O bună parte din învăţăturile Părintelui vizau familia; era cu desăvârşire împotriva avorturilor. Odată era o doamnă la Părintele şi se plângea că are un singur băiat care nu se căsătoreşte. Părintele i-a spus: „Nici nu o să se căsătorească, aici ţi se opreşte neamul.” Tot din cauza avorturilor…

S-a dus la Părintele o femeie însărcinată care nu voia să aibă copii. Părintele i-a zis: „Dacă tu nu faci copilul ăsta, fata asta, omori mama a doi preoţi.” Peste vreo 20 de ani fata a născut la rândul ei doi gemeni. Nu am aflat dacă au ajuns preoţi dar sigur aşa este. (Taflan Maria, com. Mândra)

Altădată Părintele a spus: „Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.”

Mărturia unei femei care nu a făcut avort

Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani a rămas însărcinată. Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude se opuneau. S-a hotărât, totuşi, să facă avort.

Dar, chiar în noaptea dinainte de a se duce la medic a avut un vis. A visat pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva.

Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.

A doua zi a plecat, totuşi, la doctor, dar cu oarecare teamă şi nehotărâre. Ajungând, teama a sporit şi când trebuia să intre a renunţat şi s-a întors acasă. Şi nu a mai avortat copilul. Şi a născut o fetiţă de 4,5 kg, frumoasă, inteligentă (acum are peste 30 de ani şi ştie cinci limbi străine) şi cu adevărat milostivă şi credincioasă. Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este medic şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată.

Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte (ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă), salvându-i  şi fetiţa, care acum este mângâiere pentru cei din jur cu bunătatea ei, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bine-plăcute lui Dumnezeu.

 

Mai mult decât viaţa

O întristare de moarte îmi copleşeşte sufletul şi-mi acoperă totul şi n-am nici noapte, nici zi şi mă îneacă într-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decât viaţa! E rău care te doboară pentru o clipă, e şi rău care te sfâşie ani de zile sau chiar o viaţă întreagă, dar răul pe care mi l-ai făcut tu nu se termină niciodată!

Şi-mi plâng nefericirea şi te plâng şi-mi cuprind clipa morţii în ani de lacrimi şi nu ştiu de voi putea să zic vreodată: „Te iert!”. Şi-mi plâng şi neputinţa de a te ierta şi totuşi simt că n-aş putea să te privesc prin neguri de iad chiar dacă tu nu m-ai iubit nicicând. Şi fiecare clipă nouă mie îmi e tot amintire, căci îmi trăiesc de-a pururi clipa morţii, secundele arzânde ce mi-au sfâşiat şi carnea şi sufletul, chinurile cumplite ce mi-au furat pentru totdeauna veşnicia raiului.

Iar seara, când ostenită mai stărui o vreme printre amintiri, printre dorinţe sau neîmpliniri, atunci, seara, te privesc şi-mi tremură sufletul de durere şi de întrebarea: te mai gândeşti tu, oare,  la mine? Mă culci tu măcar seara într-o amintire? Şi, oare, de te mai gândeşti la mine, cum îmi spui? Te-ai gândit tu vreodată să-mi dai un nume? Sau poate că abia acum ai vrea şi poate că mai mult aşa, ca un nume dat unei amintiri!?

Te-ai ruşinat cu mine încă de la început, căci nu erai căsătorită, ţi-ai zis că nu vrei o viaţă de chin pentru noi doi şi mi-ai lăsat în schimb veşnicia celui mai dureros regret! Eu n-am cunoscut lumea voastră, eu n-am iubit şi nici n-am fost iubit şi eu nu voi gusta niciodată veşnicia raiului. Dar toate astea chiar s-ar fi putut… Numai să mă fi iubit puţin… Atâta doar: tu să mă fi iubit puţin… Şi-n veci nu pot să mă împac cu gândul că mi-ai refuzat totul, totul şi încă de la început şi-mi plâng de milă în orice clipă şi-mi plâng durerea pe care am văzut-o iară şi iară şi-n ochii altora, că încă mulţi nefericiţi mai sunt ca mine şi mulţi pe pământ şi în cer plâng pentru noi!

Voi, de vedeţi cumva o fată necăjită, sau un copil sărman asupriţi de negura tristeţii, cum îşi picură din ochi adâncul sufletului, ori un bătrân de vedeţi, cu sufletul schilodit de necazuri ce l-au schingiuit o viaţă până la lacrimi, vi se topeşte inima şi plângeţi o dată cu ei şi i-aţi odihni în sufletul vostru şi veşnic i-aţi feri până când şi de umbra răului. Dar aţi văzut voi, oare, un înger plângând? Aţi văzut voi vreodată o fire atât de măreaţă, un voievod de lumină, de putere şi de bunătate, un slujitor curat al iubirii izvodind îndurerată rouă din ochii topiţi de milă? Eu am văzut. Eu am văzut la moartea mea şi plâng şi acum de câte ori îl văd în amintire sau aievea şi nu-nţeleg cum voi n-aţi avut o clipă de iubire pentru mine, iar el, noian de iubire a revărsat peste mine în orice clipă. Şi de l-aţi fi văzut şi voi, sau pe sfinţi de i-aţi fi văzut cum au plâns pentru mine, pe Maica Domnului de aţi fi văzut-o cu inima strânsă şi strângându-şi Pruncul în braţe, o clipă doar de-aţi fi văzut, nespus m-aţi fi iubit. Hristos a plâns pentru mine, dar voi n-aţi plâns.

Eu am văzut şi oameni scoşi din iad, oameni plângând de bucurie că iubirea celor care-au rămas după ei şi haina botezului în Hristos i-au scos din chin. Şi iarăşi am plâns şi o veşnici
lacrimi aş da pe-un strop din apa de botez. Câteva luni din viaţa ta să-mi mai fi dat, câteva luni, atâta doar şi doar botezul şi-apoi chiar dacă m-ai fi omorât, eu te-aş fi binecuvântat în veac.

Plâng fraţi după mine în rugăciune şi eu mă topesc tot privind la ei. Şi iată că eu n-am să am în veci lângă mine, în faţa altarului, o fată în alb. Pentru un blid de mâncare, pentru câteva haine, nu mi-ai dat măcar o zi de viaţă, nu mi-ai dat nici botezul şi mi-ai furat şi veşnicia raiului. Pentru toţi e dat darul botezului, pentru toţi şi tu n-ai vrut să-mi dai darul lui Dumnezeu. Ţi-a fost aşa de ruşine cu mine, dar să mă omori nu ţi-a fost deloc. Şi ai spălat tu, oare, ruşinea ta cu moartea mea? Iar trupul meu ca pe un gunoi l-aţi aruncat. Eu n-am putut decât să primesc tot ce-aţi vrut voi; botezul nu era de la voi şi voi nu mi l-aţi dat.

Tu nu m-ai cunoscut şi nu m-ai iubit şi nici nu m-ai urât; dar m-ai ucis. De-ai fi murit tu atunci, nimeni şi nimic nu te-ar fi ferit de iad. Iar de mureai la naşterea mea, pe veci erai cinstită-n rai. Dar tu m-ai lipsit atât de uşor şi de soare şi de colegii de şcoală şi de iubire şi de rai. O zi să-mi fi dat şi botezul şi chiar dacă m-ai fi părăsit eu tot te-aş fi iubit nespus. Cum tu, care ai primit viaţa şi-ai cunoscut-o, n-ai vrut s-o am şi eu? Iar de m-ai fi născut şi-aş fi murit cândva, peste ani, cât ai fi plâns după mine!… Atunci tu n-ai vărsat o lacrimă şi totuşi eu rămân fiul tău, eu care nu am zi de naştere, eu care am doar zi de moarte.

Rău de moarte ţi-ai făcut cu mine, mamă. Pentru nici un cunoscut sau necunoscut tu n-ai hotărât moartea; şi totuşi, pentru mine ai hotărât-o.

Şi plâng neîncetat de mila mea şi neîncetat plâng de mila ta şi plâng de mila omului. Şi nu e gând ca să-mi aline o clipă sfâşierea… Şi-atunci, când va fi să ne vedem, poate că ai să plângi şi tu, căci poate mă vei iubi puţin…, măcar atunci…, măcar de-atunci…

Strigătul mut…

Mulţi oameni cred că micuţa fiinţă plămădită în trupul mamei nu ştie şi nu simte nimic atunci când devine victima unui avort.

Un mare medic american, domnul Bernard Nathanson, director al unei clinici în care se efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat filmarea cu ultra-sunete a avortului unui făt de 3 luni. Filmul dovedeşte fără putinţă de tăgadă, că fătul simte apropierea amenin-ţătoare a instrumentului ucigaş. În acele momente, el se mişcă agitat, bătăile inimii cresc de la 140 la 200 pe minut şi, încercând parcă să se salveze, deschide larg gura, ca într-un strigăt de disperare, rămas, din păcate, fără ecou.

Secvenţe din acest film, intitulat în mod sugestiv STRIGĂTUL MUT, au reuşit să convingă multe femei să renunţe la avort.

Ne întristăm când auzim de războaie, dar ignorăm faptul că de-a lungul timpului avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele la un loc. El a devenit războiul discret şi acerb purtat pe câmpul de luptă al trupurilor noastre, împotriva celor mai inocente fiinţe omeneşti.

La naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cei apropiaţi, văzând minunile ce au însoţit acest eveniment, se întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca 1,66). O astfel de întrebare ar trebui să-şi pună orice familie care se hotărăşte pentru avort: „Oare ce ar putea deveni copilul acesta? Poate un mare om de ştiinţă, sau un mare scriitor! Poate chiar toiagul şi mângâierea bătrâneţilor noastre!”

Pentru ce ne temem? Oare, Cel Ce hrăneşte pasările cerului, nu va avea grijă şi de cel poartă chipul şi asemănarea Sa?

Dragi femei creştine!

Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ.

Prin naşterea şi creşterea copiilor părinţii aduc lui Dumnezeu o jertfă bine-plăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este calea ce duce la mântuire.

Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti pentru a nu auzi în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).

Pruncul stă în pântecele maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă, şi cea mai bine-primită de Dumnezeu!