Category Archives: Perspective crestine

Sfaturi pentru tineri

Leave a reply

Despre Sfântul Lavrentie de Cernigov se spune că, pe când era în viaţă, nu participa la cununia celor ce veneau să o facă în Mânăstirea Cernigovului. Şi aceasta, pentru că, fiind înzestrat cu darul înainte vederii, cunoştea dinainte când cei ce se cununau mai erau sau nu feciori.
Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit a spus că: „această pereche într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că am văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul.”
Iată o mărturie din care se vede clar cât de importantă este pentru suflet starea de curăţie, trupească şi sufletească, a celor ce se căsătoresc şi cât de plăcută este înaintea lui Dumnezeu.

Întrebarea serioasă ce trebuie să şi-o pună tânărul sau tânăra este: până unde trebuie să meargă în relaţia de prietenie ce precede căsătoria? Până la relaţia trupească? Filmele erotice pe care le vede pe toate canalele, site-urile provocatore de pe internet, revistele porno ce stau pe toate tarabele vor îndemna să se facă aceasta. Se aduc şi argumente „medicale” şi „ştiinţifice” care ar demonstra că abstinenţa până la căsătorie nu-i sănătoasă. Poate fi cuprins şi de un complex de inferioritate. Colegii lui, prietenii lui, au făcut-o. De ce să nu o facă şi el?

Şi totuşi învăţătura cuminte a Bisericii îi spune să n-o facă. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt şi tineri integri care nu o fac până la căsătorie. Dacă tânărul este cu adevărat curajos, poate spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei ce au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese de ce le spun alţii, chiar cu riscul de a fi luaţi în batjocură.
Voim să facem referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e ca o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate.

Poate aţi auzit de deviza ”Make love, not sex!” Am văzut că în ultima vreme  această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei.
Ce este interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.

Totuşi, ei nu înţeleg că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci au înţeles doar că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spunem că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci am fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus.
Dar pentru că Dumnezeu există, noi înţelegem deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor.

Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad.

Pentru că ne dăm seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice aveţi nevoie, vă repetăm că cei care au încercat să-şi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Chiar aceste suferinţe şi singurătatea pe care le implică aceste eşecuri sunt o pregustare pământească a iadului.

Părintele Arsenie Boca despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Leave a reply

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!

2. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie., pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.

Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tes. 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

***

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: “În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.

Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”
(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)

 

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Leave a reply

Spunea Părintele Arsenie: „Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: – De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: – Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană’’.

Altădată ne-a spus: „Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam (să se călugărească – n.n), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi:
– O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!” De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune.
Şi spunea Părintele: „De ce nu faceţi şi voi la fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că nu aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi’’

Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus: „Ştii de ce l-a atins trenul? Pentru că l-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil’’. Altei femei i-a spus: „Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat’’, iar alteia care se plângea că are un băiat hoţ i-a spus că şi ea a furat când era însărcinată cu el. (Miloşan Violeta, Recea)

O bună parte din învăţăturile Părintelui vizau familia; era cu desăvârşire împotriva avorturilor. Odată era o doamnă la Părintele şi se plângea că are un singur băiat care nu se căsătoreşte. Părintele i-a spus: „Nici nu o să se căsătorească, aici ţi se opreşte neamul.” Tot din cauza avorturilor…

S-a dus la Părintele o femeie însărcinată care nu voia să aibă copii. Părintele i-a zis: „Dacă tu nu faci copilul ăsta, fata asta, omori mama a doi preoţi.” Peste vreo 20 de ani fata a născut la rândul ei doi gemeni. Nu am aflat dacă au ajuns preoţi dar sigur aşa este. (Taflan Maria, com. Mândra)

Altădată Părintele a spus: „Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.”

Despre avort – Parintele Paisie Olaru

Leave a reply

35. Ce canon de pocainta randuiti mirenilor, parintilor care au copii si tinerilor care vor sa se casatoreasca ?

– Mirenilor le dau canon dupa cum se prezinta. Pentru cei cu copii multi, cel mai mare canon este sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu, si sa nu-i ucida prin avort sau prin sminteala. Cei ce nu au copii sant datori sa faca milostenie, daca au cu ce; iar daca sant saraci, sa nu fure si sa urmeze la biserica. Iar tinerilor le dau canon ca, mai inainte de casatorie, sa fie cuminti si cinstiti; iar dupa cununie, le dau canon sa nasca copii cati le va da Dumnezeu, sa nu faca avorturi, nici sa se pazeasca pentru a nu avea copil. Apoi, sa-si aiba un duhovnic bun, sa se marturiseasca des si sa pazeasca legile Bisericii, postul, infranarea si cumpatarea.


36. Care este datoria principala a celor casatoriti ?

– Crucea casatoritilor este a-si implini toate datoriile legate de taina nuntii. Intai sa nasca si sa creasca copii in frica de Dumnezeu. Apoi, sa fie uniti intr-un gand in toate greutatile vietii si sa-si pazeasca patul neintinat. Daca sotii asculta de Hristos, de Biserica si de pastorul lor sufletesc, pot implini cu cinste datoriile lor crestinesti si-si duc cu usurinta crucea vietii pe care si-au ales-o, iar daca se indeparteaza de Biserica, de preot si de sfanta rugaciune, ii impresoara ispitele si greutatile vietii, cad in pacate de moarte, isi avorteaza copiii, se ingreuiaza de nasterea de fii si nu se mai tem de poruncile Sfintei Evanghelii ” De aceia, multi casatoriti in zilele noastre se cearta unii cu altii, divorteaza si se lipsesc de bucuriile vietii crestinesti.

42. Ce canon dati pentru avort si ucidere de copii ?

– Pacatul avortului si al uciderii in general se pedepseste cu parere de rau in toata viata, parasirea pacatului, canon de metanii in fiecare zi, post pana seara miercurea si vinerea, nastere si botezare de copii in locul celor avorttli si oprire de Sfintele Taine de la sapte ani an sus. Femeile, insa, se pot impartasi mai inainte de nasterea pruncului.


77. O femeie care nu voia sa aibe copii multi i-a cerut batranului sfat, ce anume sa faca. Iar el i-a raspuns :

– Daca fugi de copii, fugi de mantuire. Nici sa nu ramai la un singur copil, ca sa nu-l pierzi si pe acela. Mai sanatosi sint copiii multi in casa. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei si aceia sint rai sau bolnaviciosi. Aici se implineste cuvantul Sfintului Pavel care zice : ” Cine seamana cu binecuvantare, cu binecuvantare va si secera, iar cine seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera ” (2 Cor. 9, 6). A venit la mine nu de mult o femeie batrana din Grumazesti Neamt, la spovedame, si am intrebat-o : ” Sora, cati copii ai ? “. ” Parinte, optsprezece copii am avut ! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, si zece sunt primii gospodari in sat ! “. A venit si o alta femeie, de departe, si am intrebat-o : ” Cati copii ai crestina ? ” ” Nici unul, parinte “. ” Dar, cate avorturi ai ? ” Patruzeci de avorturi ! ” ” Du-te, femeie, la un episcop si te marturiseste si te pocaieste cat mai ai vreme, ca este infricosata judecata lui Dumnezeu !”. Dupa lepadarea de credinta, cel mai mare pacat care se face in lume este uciderea de prunci. Aceste doua pacate atrag grabnica manie si pedeapsa a lui Dumnezeu peste oameni.

Convorbirea a doua

37. O femeie tanara, maltratata si fortata de sotul ei sa-si ucida copiii prin avort si paza, va intreaba ce canon sa faca pentru a dobandi iertare si mantuire de la Dumnezeu ?

– Amandoi, ea impreuna cu sotul ei, se duc in osanda iadului daca nu se vor pocai. In aceasta situatie femeia trebuie sa se opuna uciderii copiilor, sau sa se desparta de la inceput. Deci, mai intai sa-si marturiseasca pacatele la un duhovnic iscusit. Apoi sa boteze copii in locul celor ucisi, sa nasca alti copii in loc, sa posteasca pana seara in toata viata o zi pe saptamana, de obicei vinerea, sa faca metanii si milostenie dupa putere si avem nadejde ca va dobandi mantuire si mila de la Dumnezeu.

39. O alta femeie tanara, careia i-a murit sotul, va intreaba daca poate sa se recasatoreasca si in ce conditii ?

– Femeia ramasa vaduva, timp de 40 de zile este in doliu. Altele tin doliu sase luni si chiar un an. Iar daca este tanara si are copii, sa traiasca in infranare un an-doi si daca se poate infrana cu darul lui Dunmezeu, sa ramana vaduva pentru copii si sa se jertfeasca pentru viitorul si cresterea lor. Daca nu se poate mai mult infrana, sa se casatoreasca cu binecuvantarea preotului ei, dar nu pentru pacate, ci pentru a naste copii si pentru infranare. Cel dintai lucru, sa se teama de pacat cu frica de Dumnezeu, ca multe femei isi pierd sufletul prin desfranare si avort.

Alte sfaturi

57. Celor care aveau pacate grele si erau robiti de patimi vechi, le randuia batranul sa posteasca obligatoriu toate posturile si zilele randuite de Biserica, sa nu manance un timp carne si ulei si sa nu bea vin. Apoi o zi sau doua pe saptamana, de obicei miercurea si vinerea, le randuia post negru pana la orele 3 dupa masa, pana seara sau chiar pana a doua zi si sa citeascit psaltirea la miezul noptii. Iar celor care savarseau avorturi, le randuia sa nasca alti copii in locul celor ucisi, sau sa boteze si sa imbrace copii saraci dupa numarul avorturilor, sau sa infieze copii fara parinti.

din “PARINTELE PAISIE DUHOVNICUL”

Avortul – ucidere din culpă

Leave a reply

Fragment din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

a) Avortul, ultima etapa a nimicirii iubirii conjugale. A vorbi despre avort inseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe care il poate savarsi cineva in lume. La inceputul crestinismului, trei pacate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea si desfranarea.

Avortul se pare a fi sinteza acestor trei pacate laolalta si inca ceva mai mult. E ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. In intelepciunea Sa negraita, Dumnezeu a hotarat ca un prunc, inainte de a vedea lumina zilei, sa petreaca vreme de noua luni in sanul maicii sale. Acest san ii este adapost si hrana, pavaza si mijloc de aparare in fata oricarei primejdii. Trupul mamei, sanul matem, este, fara indoiala, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinta umana.

E si templul iubirii celor doi soti. Caci asemenea unei providente divine,acest san ofera, asa cum se exprima profetul Isaia, “un loc de scapare in incercari, un liman in vremea furtunii si o umbra in plina dogoare ” (XXV,4).

Dar mama, careia i s-a incredintat ocrotirea copilului, isi tradeaza aceasta indatorire, care ii revine prin casatorie, omorandu-si propiul ei odor. Uciderea se savarseste tocmai in acest loc, in care este prezenta, intr-un chip deosebit, mana lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene spun ca, prin lepadarca voita a copilului, pacatul patrunde in vistieriile vietii. Chiar si din punct de vedere rational, ridicand o problema ca aceasta “suntem sau nu suntem inca in prezenta unei fiinte umane?”, inseamna sa prejudiciem intrebarea. Faptul in sine priveste adevarul ca Dumnezeu Insusi intentioneaza sa creeze o faptura omeneasca si ca aceasta faptura, aparuta in sanul mamei, este prin avort in mod deliberat, privata de viata, iar acest lucru nici nu este altceva decat un asasinat.

Orice crima este un ultragiu adus persoanei si trupului omenesc, nici una insa nu se aseamana cu pruncuciderea, care secatuieste tezaurul vietii, distrugand familia si ruinand neamul.

b) Atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de avort. Ortodoxia este crestinismul unei religii luptatoare. Ea nu se multumeste cu descoperirea raului, cu fomularea unei judecati de valoare, care spune raului pe nume, respectiv nu e impacata cu declararea avortului drept crima, si inca una din cele mai abominabile.

Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva, in cazul de fata, ca nu are numai menirea de a trezi constiinta credinciosilor din comunitatea bisericeasca, aratandu-le tuturor in ce consta pacatul avortului si care este gravitatea lui, ci are si indatorirea de lupta, cu metodele si fortele ei proprii, pentru respectarea celui dintai si poate cel mai sfant drept ce revine fiecarui om din lume si anume acela de a se naste.

Biserica condamna avortul in numele lui Dumnezeu Atottiitorul care a randuit aparitia vietii omenesti in clipa creatiei : “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau” (Facerea l, 27); in numele Domnului Savaot, care a ingradit accasta viata, pe Muntele Sinai, cu porunca: “Sa nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar mai ales in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos care, venind in lume, si-a varsat propriul Sau sange si a inviat din morti, pentru ca omul “viata sa aiba si mai multa sa aiba ” (Ioan X, 10).

Venind in apararea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica crestina inca de la aparitia ei, a avut de spus un cuvant definitiv si categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintai in istoria omenirii, intr-un mod absolut, inainte de “Declaratia drepturilor nenascutului de la Geneva”, din 1922, inainte de “Declaratia privind drepturile copilului”, din 1959, ca si de “Conventia privind drepturile copilului” din 1988, protectia suprema de care trebuie sa se bucure copilul, mai inainte de orice. La aceasta ora, in care bilantul unui sfarsit de secol ne avertizeaza ca, in societatea noastra de tip european, post-crestina si deplin secularizata, sub auspiciile industriei avortului, crima colectiva s-a generalizat. In oricare tara, bunaoara, cu aproximativ doua zeci de milioane de locuitori, sunt omorati prin avort peste un milion de copii. In fata acestei situatii, crestinii zilelor noastre, nu pot sa ramana in expectativa. E momentul sa se intrebe daca mai exista un drept al copilului. Dupa cum este momentul sa stie ce au de facut, inanite de a cadea sub osanda generatiilor viitoare. Dar mai inainte inca sub osanda lui Dumnezeu.

c) Avortul in perspectiva responsabilitatii si a culpei. Cuvantul ‘”avort” deriva din latinescul aborior , temen opus lui orior (a naste) si inseamna “a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdata, este aceea ca prin acest termen se exprima ideea mortii premature. Dar moartea la care se refera poate sa fie un fapt, dupa cum poate sa fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci cand avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat si nici prevazut. De aceea, el nu poate fi decat o intamplare profund regretabila. Cata vreme nu priveste vointa libera a cuiva in savarsirea ei, se intelege ca nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotriva, atunci cand avortul este premeditat si voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie ca este savarsit de mama cu scopul de a scapa de copil, fie ca este comis pentru a-si salva sanatatea, avortul este un act voluntar si ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atarna de femeia in cauza, dar revine, dupa gradul de participare la infaptuirea lui, si sotului, dupa cum revine tuturor celor care, intr -un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la savarsirea acestui act.

Mijloacele prin care se realizeaza acest act reprobabil sunt mai multe si de diferite feluri: provocari mecanice, administrari de substante avortive, interventii chirurgicale, etc., scopul tuturor insa, ramanc acelasi. Oricum s-ar face, avortul este, in cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveste nemijlocit porunca: “Sa nu ucizi”.

Sfanta noastra Biserica nu vede in el simplul fapt al mortii, ci suprimarea violenta a unei vieti omenesti. Numind aceasta fapta “omor” sau “ucidere”, considera ca este incarcata cu intreaga raspundere a unei actiuni condamnabile pe pamant si in cer. Canonul al doilea al Sfantului Vasile cel Mare, de exemplu, numeste pe femeia ce a savarsit avortul “ucigasa“, precizandu-i, astfel, raspunderea si vina, dupa cum are in vedere si o vina corespunzatoare complicilor ei.

Notiunea de ucidere, ce se cuvine sa o avem in vedere atunci cand ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despartita de aceea de vina sau culpa. Vina, insa, la randul ei, este de mai multe feluri. In legatura cu avortul putem aminti de doua feluri de culpa: culpa religios-morala si culpa criminala. Prima priveste eul personal si spiritualitatca sufletului din primul moment al conceperii copilului in sanul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naste. Aflandu-se amandoua in atentia Bisericii, le vom analiza pe rand.

d) Motivele religios -morale ale condamnarii avortului de catre Biserica Ortodoxa. Calendarul Bisericii Rasaritene cunoaste patru sarbatori care praznuiesc nu doar nasterea, ci chiar zamislirea unia dintre sfinti.

Bunavestirea este insasi sarbatoarea conceperii Mantuitorului in pantecele Maicii Domnului. Pentru a intra in istorie, Fiul lui Dumnezeu Insusi se supune unei legi a firii, intrupandu-se in sanul feciorelnic al Mariei, cu noua luni inainte de nasterea Sa. Asadar, orice prunc, chiar si numai de o zi, odata conceput in trupul mamei, are in el un suflet sau, dupa cuvantul Scripturii, “duh de viata”. Caci ceea ce s-a petrecut in paradisul dintai, mai precis, in ziua a sasea a creatiei, cand Dumnezeu a facut pe om, se petrece si in trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla in adierea serii in gradina raiului, poate fi pentru noi o imagine care sa ne arate, intr-un mod tainic, felul in care ia fiinta sufletul copilului in sanul matern.

Adresandu-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprima astfel :”Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat eu duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o” ( II Macabei VII,22).

Existenta, in sanul mamei, a unei “suflari de viata”, din ceasul conceperii, datorita unci interventii divine creatoare, este pentru gandirea ortodoxa un adevar absolut. De aceea si orice atentat asupra fatului odata conceput este un atentat asupra unui om intreg, format din suflet si trup.

Sfantul Grigorie de Nissa, facand o comparatie cu bobul de grau care cuprinde in sine toata specia plantei respective, spune ca “nu e drept a zice nici ca sufletul e inaintea trupului si nici ca trupul e fara suflet, ci amandoua au unic inceput intemeiat dupa ratiunea Lui mai inalta, in voia prima a lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa, pornind de la adevarul intruparii, intelege ca nasterea unui prunc este o taina a colaborarii lui Dumnezeu cu parintii in acelasi timp, insa, stie ca numeroase date ale observatiei noastre curente, corcete si oneste, pot fi elemente de seama, care sa aduca un spor de intelegere la cunoasterea acestei taine, intrucat se inscriu in ordinea descoperirii sau a revelatiei naturale. E vorba despre acele date care, inainte de a constrange constiinta, intr-un anumit fel, constrange ratiunea de a le constata si accepta.

e) Temeiurile metafizice ale spiritualitatii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal in viata pruncului nenascut. O privire atenta asupra realitatii, ne obliga sa vedem ca intre suflet si trup exista, in acelasi timp, o diferenta profunda, ca si o foarte stransa intimitate. Simplificand, intr-un fel oarecare lucrurile, vom considera ca sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarca pe care o facem numai in ordinea metafizica a existentei). Spiritul este necorporal si imaterial, el nu poate fi taiat in parti si nu poate fi alcatuit din parti, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, initiator si revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat in fiinta umana. Pana la zamislire nu se poate vorbi despre o legatura sau despre o intrepatrundere “locala” dintre spirit si materie. Sufletul, creat el insusi de Dumnezeu, nu se intalneste cu trupul, unindu-se ca doua corpuri, deoarece in orice punct al trupului este prezenta intreaga viata a sufletului.

Legatura dintre suflet si trup, care este mai mult decat o unitate, fiind insasi viata copilului, nu poate fi inteleasa decat tinand seama de realitatea pe care o prezinta fatul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificata: fizico-chimica si organic-biologica, pe de o parte, si de una spiritual-psihica, pe de alta parte. In ce priveste stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodata il si cuprinde in sine, alcatuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar daca admitem ca el este ceva nou fata de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelasi lucru se intampla in cazul unirii sufletului cu trupul.

Sufletul (creat de Dumnezeu din “plamada” parintilor) se suprapune si el organismului, dar el nu integreaza in sine organismul, ca si cum celulele vii, impreuna cu atomii lor, s-ar cuprinde in suflet in privinta aceasta, spiritul, care este intr-un fel sufletul copilului, desi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integreaza trupului si nici nu integreaza in sine corporalitatea materiala. Ca atare, el poseda o existenta proprie, o natura ireductibila. Dar acest lucru este departe de a insemna o simpla coexistenta dintre suflet si trup. Sufletul, inteles iarasi in felul sau, este spirit initiator si revendicator. Din prima clipa a creatiei sale de catre Dumnezeu, el fomeaza cu trupul un univers nou.

In calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el isi revendica acest univers ca pe un domeniu al sau, un intreg aparte, distinct si deosebit, de mama, inainte de a dobandi autonomia prin nastere, dupa cele noua luni de salasluire in sanul matern. Multe elemente ale manifestarii embrionului ca un organism nou, precum contractiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc ca el este o existenta independenta a unui principiu unificator si organizator, urmarind niste scopuri care sunt ale lui proprii.

f) Combaterea avortului provocat de catre Sfintele canoane. Asupra avortului voluntar cade, in morala ortodoxa, cea mai grea osanda a impiedicarii nasterii de prunci. Dupa cum am vazut, in aliniatele anterioare, viata copilului incepe din clipa din care e conceput.

In momentul tainic al zamislirii, Dumnezeu ii creeaza sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crima, genocid si deicid. Este o ucidere, si inca o ucidere cu premeditare. Este o crima, cu atat mai vinovata cu cat ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a se bucura de ea si de a se invrednici de Sfantul Botez. Este un genocid, pentru ca o data cu o viata nimicita se distrug si vietile urmasilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adica a unui neam.

Este deicid, pentru ca odata cu sangele copilului se varsa “sangele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistica dintre sangele copilului si “sangele” lui Hristos, pe care o aflam la Matei XXV, 32-46: “intrucat nu a-ti facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” v.45).

Sfintii Parinti, chiar de ar fi sa-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna in unanimitate avortul provocat, declarandu-l drept ucidere, crima, deicid.

In canonul 2 al Sfantului Vasile se precizeaza: “Cea care leapada fatul cu voie este supusa judecatii pentru ucidere“. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Marelui Vasile, considera doar un pogoramant oprirea femeii vinovate de savarsirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viata, potrivit hotararii canonice de la Elvira. Aceleasi canoane si pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 Apostolic, 5 al Sfantului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfantului Vasile, caterisesc pe preotii care sunt vinovati de complicitate cu cei ce savarsesc crima de avort, fie dezlegand invalid pe cei ce nu au constiinta pacatului la masura gravitatii lui, in scaunul Marturisirii, fie ca sunt vinovati ei insisi de aceasta crima comisa in propriile lor familii.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Darul sacru al vieţii

Leave a reply

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.

Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.

Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.

Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.

La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.

Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. „Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi.

Cine împlineşte porunca „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.

Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască.

O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: „Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.

Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o „sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.

În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde.

Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: „Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus.

Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.

Preot Ştefan Slevoacă